The Negotiator. Negociatorul

— Zack, strigă el. Ce‑i cu băiatul?

Zack era în drum, lângă portiera de la volan şi se uita la Quinn pe deasupra maşinii.

— La zece mile mai sus pe şosea, pe margine ca şi tine.

Se auzi sunetul motorului puternic şi zgomotul pietrişului de sub roţi. Maşina plecase. Quinn simţi cum răceala dimineţii de noiembrie îi pătrundea trupul prin piepţii şi mânecile cămăşii. De cum dispăru maşina, se apucă de lucru.

Munca grea de la vie îl menţinuse în formă. Avea şoldurile înguste, ca ale unui bărbat cu 15 ani mai tânăr, şi mâinile lungi. Când i se puseseră cătuşele, îşi încordase muşchii de la încheieturile mâinilor ca să îşi asigure maximum de spaţiu atunci când şi‑i relaxa. Trăgându‑şi cătuşele cât putea mai mult în jos pe mână, îşi duse braţele încătuşate la spate şi le lăsă în jos. Apoi se aşeză pe iarbă, îşi scoase mâinile pe sub genunchi, se descălţă şi îşi vârî picioarele prin braţele legate, unul câte unul. Cu mâinile ajunse astfel în faţă îşi scoase gluga.

Drumul era lung, îngust, drept şi complet pustiu în semiobscuritatea de dinaintea zorilor. Îşi umplu plămânii cu aerul proaspăt şi rece şi se uită în jur după vreo aşezare omenească. Nu se zărea nici una. Îşi puse pantofii şi începu să alerge pe drum, în direcţia în care o luase maşina.

După două mile, ajunse la un garaj pe partea stângă, o şandrama micuţă, cu pompe manuale de tip vechi şi un birouaş minuscul. Din trei lovituri doborî uşa şi găsi telefonul pe raftul din spatele scaunului vânzătorului. Ridică receptorul cu amândouă mâinile, îşi aplecă urechea ca să fie sigur că are ton, îl puse jos, formă 01, prefixul Londrei, şi apoi numărul telefonului direct din apartamentul din Kensington.

În Londra haosul dură trei secunde după care intrară cu toţii în priză. Un tehnician britanic de la centrala Kensington ţâşni din scaun şi începu să caute numărul de unde era transmis apelul, îl găsi în două secunde.

În subsolul ambasadei SUA, tehnicianul de la ELINT scoase un strigăt când i se aprinse lumina roşie din faţă şi auzi telefonul sunând în cască. Kevin Brown, Patrick Seymour şi Lou Collins se năpustiră în postul de ascultare de pe paturile de campanie pe care moţăiau.

— Pune sunetul în difuzor, se răsti Seymour.

În apartament, Sam Somerville aţipise pe canapeaua preferată cândva de Quinn pentru că era lângă telefon. McCrea adormise într‑un fotoliu. Era a doua noapte pe care şi‑o petreceau aşa.

La auzul soneriei, Sam tresări dar trecură trei secunde până să‑şi dea seama care telefon suna. Becul roşu care pulsa la firul direct o lămuri. Ridică receptorul la al treilea apel.

— Da?

— Sapi?

Glasul adânc de la celălalt capăt al firului nu putea fi confundat.

— Oh, Quinn! exclamă ea. Eşti întreg?

— La dracu' Quinn! Ce‑i cu băiatul? spumegă Brown neauzit din subsolul ambasadei.

— Minunat. M‑au eliberat. Pe Simon trebuie să‑l elibereze acum, poate că i‑au şi dat drumul deja. Dar mai în susul drumului.

— Quinn, unde eşti?

— Nu ştiu. Într‑un garaj părăsit de pe un drum drept numărul de telefon e imposibil de citit.

— Număr din Bletchley, spuse tehnicianul de la centrala Kensington. Gata... l‑am prins. Şapte‑patru‑cinci‑zero‑unu.

Colegul lui vorbea deja cu Nigel Cramer, care‑şi petrecuse toată noaptea la Scotland Yard.

— Unde dracu' vine? şuieră el...

— Aşteptaţi... aici, garajul Tubbs Cross, pe A.421 între Fenny Stratford şi Buckingham.

În acelaşi timp Quinn zărise şi el un teanc de facturi ale garajului. Cuprindeau şi adresa şi i-o transmise lui Sam. După câteva secunde, telefonul amuţi. Sam şi Duncan McCrea coborâră în goană până în stradă, unde Collins lăsase o maşină a CIA în caz că cei ce ascultau în apartament ar fi avut nevoie de un mijloc de transport. Plecară imediat cu McCrea la volan şi Sam căutând drumul pe hartă.

De la Scotland Yard, Nigel Cramer porni împreună cu alţi şase poliţişti în două maşini de patrulă, cu sirenele urlând, apucând‑o pe Whitehall şi pe Mall pentru a ajunge în Park Lane şi pe drumul de nord care ieşea din Londra. În acelaşi timp, două limuzine uriaşe ţâşneau din Grosvenor Square, ducându‑i pe Kevin Brown, Lbu Collins, Patrick Seymour şi şase agenţi FBI aduşi de Brown de la Washington.

A.421 dintre Fenny Stratford şi târguşorul Buckingham, aflat cu 12 mile mai la vest, este un drumeag lung, aproape drept, fără oraşe sau sate, care străbate un ţinut în cea mai mare parte agricol, presărat din loc în loc cu câte un pîlc de copaci. Quinn alergă constant spre vest, în direcţia în care o luase maşina. Primele mijiri ale zorilor începeau să se cearnă prin norii cenuşii de deasupra, permiţând o vizibilitate tot mai sporită, până la trei sute de metri. Atunci Quinn zări silueta zveltă care alerga spre el în obscuritate şi auzi zgomotul motoarelor care veneau cu viteză din spate. Îşi întoarse capuclass="underline" o maşină a poliţiei britanice, urmată de încă una la fel, două limuzine negre americane chiar în faţa lor şi o maşină fără însemne, a Companiei, în urmă. Maşina din faţă îl văzu şi începu să încetinească; din cauza drumului îngust, cele din spate încetiniră şi ele.

Nici unul dintre ocupanţii maşinilor nu văzuse silueta care se clătina mai departe pe drum. Simon Cormack îşi adusese şi el mâinile în faţa trupului şi străbătuse cinci mile, faţă de cele patru şi jumătate ale lui Quinn. Dar el nu dăduse nici un telefon. Slăbit de captivitate, năucit de eliberare, alerga încet, clătinându‑se dintr‑o parte în alta. Maşina din frunte a ambasadei ajunse lângă Quinn.

— Unde‑i băiatul? tună Brown de lângă şofer.

Nigel Cramer sări din maşina albă cu roşu a poliţiei şi strigă aceeaşi întrebare. Quinn se opri, trase aer în piept şi arătă cu capul spre drum.

— Acolo, zise el gîfîind.

De‑abia atunci îl zăriră şi ei. Ieşiţi deja din maşini, grupul de americani şi de poliţişti britanici începu să alerge pe drum către silueta care se afla la două sute de metri de ei. În spatele lui Quinn frână şi maşina cu McCrea şi Sam Somerville.

Quinn se oprise; nu mai putea să facă nimic. Simţi cum Sam alergase în spatele lui şi îl luase de mână. Îi spunea ceva, dar ce era n‑avea să‑şi mai amintească niciodată.

Simon Cormack, văzînd că salvatorii se apropie de el, încetini până ajunse să nu mai alerge aproape deloc. Nici o sută de metri nu‑l mai despărţeau de poliţiştii celor două naţiuni când îşi pierdu viaţa.

Mai târziu, martorii aveau să declare că străfulgerarea orbitoare, de un alb incandescent, parcă durase câteva secunde. Savanţii aveau să‑i lămurească însă că practic nu durase decât trei milisecunde, dar că retina omenească mai reţine o astfel de fulgerare încă vreo câteva secunde în plus. Globul de foc care o însoţea dură o jumătate de secundă şi înfăşură în întregime silueta care se împiedicase.

Patru dintre privitori, oameni cu experienţă, nu atât de uşor de şocat, au trebuit să fie supuşi mai târziu unor tratamente. Ei aveau să descrie cum trupul tânărului a fost ridicat şi azvârlit douăzeci de metri spre ei, ca o păpuşă stricată, mai întâi zburând, apoi săltând şi rostogolindu‑se într‑un ansamblu contorsionat de mădulare dezarticulate. Unda exploziei o simţiseră cu toţii.

Cea mai mare parte aveau să fie de acord că totul parcă se petrecuse cu încetinitorul atât pe parcursul crimei cât şi după aceea. Amintirile veneau bucată cu bucată, iar anchetatorii aveau să‑şi noteze cu migală toate aceste fragmente, care de obicei se suprapuneau în parte, până aveau să reconstituie exact suita evenimentelor.