The Negotiator. Negociatorul

Nigel Cramer, nemişcat ca o stâncă, palid ca hârtia, repeta „Oh, Doamne, oh, Doamne" mereu şi mereu. Un agent FBI mormon căzuse în genunchi la marginea drumului şi începuse să se roage. Sam Somerville scosese un ţipăt, îşi îngropase faţa în spinarea lui Quinn şi începuse să plângă. În spatele celor doi, Duncan McCrea, în genunchi, cu capul peste marginea şanţului, sprijinit cu mâinile în apă, vomita.

Quinn, aveau ei să spună, rămăsese nemişcat. Fusese depăşit de grupul principal, totuşi putuse să vadă ce se întâmplase mai încolo pe drum şi îşi clătina capul nevenindu‑i să creadă, mur‑murând „Nu... nu... nu.".

Cel care a rupt primul imobilitatea provocată de şoc a fost un sergent britanic cu părul cărunt, care înaintă spre trupul dezarticulat aflat la şaizeci de metri mai sus pe drum. Îl urmară câţiva agenţi FBI, printre care şi Kevin Brown, palid şi tremu‑rând din tot corpul, apoi Nigel Cramer şi alţi, trei oameni de la Yard. Se uitară la cadavru în tăcere. Apoi experienţa şi meseria îşi spuseră cuvântul.

— Eliberaţi terenul, ordonă Nigel Cramer. Era un glas pe care nimeni nu era pregătit să‑l contrazică. Păşiţi cu mare atenţie.

Se întoarseră cu toţii la maşini.

— Sergent, du‑te la Yard. Vreau să vină OSE aici, cu elicopterul, într‑un ceas. Fotografii, analize de laborator, cea mai bună echipă pe care o au la Fulham. Voi către cei din cea de‑a doua maşină duceţi‑vă în susul şi în josul drumului. Blocaţi‑l. Luaţi‑i pe băieţii locali vreau bariere până după garaj încolo şi până la Buckingham dincolo. Nu intră nimeni pe porţiunea asta de drum până la noi ordine, doar cei pe care îi autorizez eu.

Ofiţerii desemnaţi să treacă pe şosea dincolo de cadavru erau obligaţi să meargă pe jos; pătrunseră pe câmp o parte din drum ca să evite să calce pe fragmente, apoi începură să alerge pe carosabil ca să oprească maşinile care se apropiau. Cea de‑a doua maşină a poliţiei se îndreptă spre est, către garajul Tubbs Cross, pentru a bloca drumul în direcţia opusă. Prima maşină fu folosită pentru a lua legătura prin radio.

În decurs de şaizeci de minute, poliţiştii din Buckingham spre apus şi cei din Bletchley spre răsărit aveau să sigileze complet drumul cu bariere de oţel. Un cordon de poliţişti locali avea să se desfăşoare pe câmp pentru a‑i îndepărta pe curioşii care încercau să se apropie pe lateral. Puteau să pună blocarea drumului pe seama spargerii unei conducte de apă suficient ca să‑i reţină pe reporterii locali, mai fără însemnătate.

După cincizeci de minute, îndrumat prin radioul din maşină, deasupra câmpiei se ivi primul elicopter al poliţiei metropolitane pentru a‑l depozita pe drum pe un omuleţ mărunt, cu înfăţişare de pasăre, pe nume Barnard, şeful secţiei explozive al Met‑ului, cel care, datorită atacurilor cu bombe comise de A.R.I. În Marea Britanie, avusese ocazia să examineze cu mult mai multe scene ale exploziilor decât şi‑ar fi dorit. Aducea cu sine, pe lângă „geanta cu şmecherii", cum îi plăcea lui s‑o numească, şi o reputaţie fantastică.

Despre Dr. Barnard se spunea că, din fragmente atât de minuscule încât puteau să înşele până şi o lupă, putea să reconstituie atât de bine o bombă, încât să afle până şi fabrica la care fuseseră construite componentele şi omul care o asamblase. Îl ascultă pe Nigel Cramer câteva minute, îşi clătină capul şi începu să dea ordine celor o duzină de oameni care coborâseră din cel de‑al doilea şi al treilea elicopter echipa de la laboratoarele de cercetare criminalistică din Fulham.

Se apucară impasibili de treabă şi maşinăria ştiinţei post‑crimă intră în acţiune.

Cu mult înainte să se fi întâmplat toate acestea, Kevin Brown se întorsese de lângă cadavrul lui Simon Cormack, venind până în punctul unde Quinn mai stătea încă nemişcat. Era negru la faţă de şoc şi turbare.

— Ticălosule, zbieră el. Erau amândoi de aceeaşi înălţime şi se priveau în ochi. E vina ta. Într‑un fel sau altul, tu ai făcut să se întâmple asta şi am să te fac să plăteşti.

Pumnul, atunci când sosi, îi luă prin surprindere pe cei doi agenţi FBI mai tineri care îl însoţeau; aceştia îl apucară de mâini, încercând să‑l potolească. E posibil ca Quinn să fi văzut pumnul care se îndrepta spre el. Oricum, nu făcuse nici o încercare de a se feri. Cu mâinile încă încătuşate, primi lovitura drept în falcă. Suficient ca să‑l doboare pe spate; apoi capul i se izbi de capota maşinii dinapoia sa şi ajunse la pământ leşinat.

— Puneţi‑l în maşină, mârîi Brown după ce‑şi recapătă controlul.

Cramer nu avea cum să reţină grupul de americani. Seymour şi Collins se bucurau de imunitate diplomatică; după 15 minute îi lăsă pe toţi să plece la Londra cu maşinile lor, avertizându‑i că acolo îl voia pe Quinn, care nu avea nici un statut diplomatic, la dispoziţie pentru declaraţii amănunţite. Seymour îi dădu cuvântul de onoare că aveau să i‑l aducă. După plecarea lor, Cramer se folosi de telefonul din garaj ca să‑l sune pe Sir Harry Marriott la el acasă şi să îl pună la curent cu cele întâmplate; telefonul era mai sigur decât banda de frecvenţă radio a poliţiei.

Politicianul fu zguduit până în măduva oaselor. Totuşi, era politician.

— Domnule Cramer, am fost noi, autorităţile britanice, implicate în vreun fel în toată chestia asta?

— Nu, domnule ministru de interne. Din clipa în care Quinn a fugit din apartament, a fost numai treaba lui. S‑a ocupat de ea cum a vrut el, fără să ne implice nici pe noi, nici pe ai lui. A preferat să joace singur şi a pierdut.

— Înţeleg, spuse ministrul de interne. Totuşi, eu trebuie s‑o anunţ imediat pe doamna prim‑ministru de toate aspectele. Se referea la faptul că autorităţile britanice nu avuseseră nici un fel de amestec în această afacere, deloc. Pentru moment ţine mediile de informare la distanţă cu orice preţ. În cel mai rău caz, va trebui să declarăm că Simon Cormack a fost găsit mort. Şi, bineînţeles, ţine‑mă la curent cu tot ce se mai întâmplă, oricât de neînsemnat.

***

De data aceasta Washingtonului i‑a parvenit ştirea de la propriile sale surse din Londra. Patrick Seymour l‑a anunţat personal pe vicepreşedintele Odell pe o linie telefonică sigură. Crezînd că avea să răspundă la telefonul prin care omul de legătură al FBI‑ului din Londra îi anunţa eliberarea lui Simon Cormack, Michael Odell n‑avea nimic împotriva orei 5.00 dimineaţa, ora Washingtonului. La auzul celor spuse de Seymour, se albi la faţă.

— Dar cum? De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?

— Nu ştim, domnule, îi răspunse glasul de la Londra. Băiatul a fost eliberat teafăr şi nevătămat. Alerga înspre noi, era la nouăzeci de metri când s‑a întâmplat. Nici măcar nu ştim ce‑a fost. Dar e mort, domnule vicepreşedinte.

Comitetul a fost convocat peste o oră. Toţi membrii lui se îmbolnăviră de indignare la auzul veştilor. Întrebarea era cine avea să îl anunţe pe Preşedinte. În calitatea sa de şef al comitetului, de om căruia, cu douăzeci şi patru de zile în urmă, i se dăduse sarcina „Adu‑mi băiatul înapoi", era de datoria lui Michael Odell. Cu inima grea, se îndreptă dinspre Aripa de vest către locuinţa din Casa Albă.

Preşedintele Cormack nu trebuia să fie trezit. Dormise foarte puţin în aceste ultime trei săptămâni şi jumătate, trezindu‑se adeseori singur în bezna dinaintea zorilor şi îndreptându‑se către biroul personal pentru a încerca să se concentreze asupra documentelor de stat. Aflând că vicepreşedintele era jos şi voia să îl vadă, Preşedintele Cormack intră în Salonul galben oval şi anunţă că avea să‑l primească pe Odell acolo.