— Britanicii încearcă să descopere cum, spuse Brad Johnson. Kevin Brown zice că parcă ar fi fost lovit cu o bazucă, drept sub nasul lor, dar n‑au văzut nimic care să semene cu o bazucă. Sau o fi călcat pe vreo mină îngropată, de cine ştie ce fel.
— Pe un drum de la capătul lumii? întrebă Stannard.
— După cum v‑am spus, autopsia are să ne arate exact ce s‑a întâmplat.
— După ce termină britanicii cu interogatoriul, trebuie să‑l aducem înapoi aici, spuse Kelly. Trebuie să vorbim cu el.
— Este exact ce face acum locţiitorul directorului adjunct de la divizia dumitale, spuse Weintraub.
— Dacă refuză să vină, putem să‑l obligăm s‑o facă? întrebă Bill Walters.
— Da, domnule procuror general, putem, îi răspunse Kelly. Kevin Brown crede că s‑ar putea să fie implicat cumva. Nu ştim cum... încă. Dar dacă emitem un mandat de martor principal, cred că britanicii au să îl urce în avion.
— Mai aşteptăm 24 de ore, să vedem cu ce ies britanicii, spuse Odell cu hotărâre.
Declaraţia Washingtonului, dată publicităţii la ora 17.00, ora locală, zdruncină Statele Unite tot atât de mult ca la asasinarea lui Bobby Kennedy şi Martin Luther King. Mediile de informare fură cuprinse de o frenezie pe care refuzul secretarului de presă Craig Lipton de a răspunde la cele două sute de întrebări suplimentare nu avea cum s‑o potolească. Cine a aranjat răscumpărarea, la cât s‑a ridicat, cum a fost predată, de ce nu s‑a făcut nici o încercare de a‑i aresta pe răpitori în momentul predării, pachetul sau teancul de bani a fost prevăzut cu microfoane, secrete, au fost răpitorii urmăriţi cu prea multă neîndemânare şi de aceea au omorât băiatul şi au fugit, ce nivel de neglijenţă a existat din partea autorităţilor, dădea Casa Albă vina pe Scotland Yard, dacă nu, de ce, de ce n‑a lăsat Casa Albă totul în seama Scotland Yardului încă de la bun început, s‑a obţinut vreo descriere a răpitorilor, era poliţia britanică gata să‑i prindă...? Şi întrebările curgeau tot aşa. Craig Lipton luă hotărârea definitivă de a demisiona înainte de a ajunge să fie linşat.
La Londra era cu cinci ore mai târziu decât la Washington, dar reacţia era aceeaşi. Telejurnalele de noapte au fost întrerupte cu anunţuri fulger care au lăsat naţiunea încremenită de uimire. Centralele de la Scotland Yard, Ministerul de interne, Downing Street şi ambasada americană erau supraaglomerate. Echipele de ziarişti gata să plece acasă la ora 22.00 au primit ordinul de a lucra toată noaptea pentru a pregăti noile editoriale până cel târziu la cinci dimineaţa. În zori, asaltau spitalul Radcliffe, Grosvenor Square, Downing Street şi Scotland Yardul, în elicoptere închiriate, se roteau deasupra drumului pustiu dintre Fenny Stratford şi Buckingham ca să fotografieze, de cum se ivise lumina, terenul pustiu şi cele câteva ultime bariere şi maşini ale poliţiei rămase acolo.
Dormiră prea puţini în noaptea aceea. Impulsionaţi de îndemnul personal al lui Sir Harry Marriott de a‑şi înteţi eforturile, doctorul Barnard şi echipa lui lucrară toată noaptea. Savanţii de la laboratorul de criminalistică părăsiseră drumul la căderea nopţii, convinşi că acesta nu mai avea ce să le ofere. Zece ore de cercetări amănunţite lăsaseră cercul de treizeci de metri mai curat decât orice altă bucată de pământ din Anglia. Ceea ce le oferise acest teren se odihnea acum într‑o serie de bidoane înşirate de‑a lungul pereţilor laboratorului. Pentru doctorul Barnard şi pentru echipa lui avea să fie noaptea microscoapelor.
Nigel Cramer îşi petrecu noaptea într‑o încăpere simplă, goală, dintr‑un conac stil Tudor, ascuns în spatele drumului de o centură de pomi, în inima comitatului Surrey. În ciuda elegantului aspect exterior, casa cea veche era bine echipată pentru interogatorii. Serviciul de securitate britanic se folosea de beciurile ei străvechi drept şcoală de antrenament în aceste probleme delicate.
Brown, Collins şi Seymour erau şi ei prezenţi, la insistenţele lor. Cramer nu se opusese instrucţiunile lui Sir Harry Marriott erau de a colabora cu americanii oricând şi oriunde posibil. Şi, de altfel, orice informaţie a lui Quinn avea să parvină oricum ambelor guverne. O reţea de benzi se schimbau automat în maşinile de lângă el.
Quinn mai avea încă o vânătaie lungă şi decolorată pe falcă, un cucui şi un mic pansament la cap. Era tot în cămaşă, de‑acum murdară, şi pantaloni. Pantofii îi fuseseră luaţi, ca şi cureaua şi cravata. Era neras şi arăta istovit. Dar răspundea la întrebări calm şi răspicat.
Cramer o porni de la bun început. De ce plecase din apartamentul din Kensington. Quinn îi explică. Brown se uita la el turbat de furie.
— Ai avut vreun motiv, domnule Quinn, ca să crezi că una sau mai multe persoane necunoscute ar fi încercat să se amestece în efectuarea schimbului, de aşa natură încât să pună în pericol securitatea lui Simon Cormack?
Nigel Cramer îşi formula întrebările ca la carte.
— Instinctul, îi răspunse Quinn.
— Doar instinctul, domnule Quinn?
— Pot să vă pun o întrebare, domnule Cramer?
— Nu pot promite că o să‑ţi răspund.
— Valiza diplomat cu diamantele. Era interceptată, nu‑i aşa?
Răspunsul i‑l dădură toate cele patru chipuri din încăpere.
— Dacă m‑aş fi prezentat cu el la brice schimb, continuă el, indivizii ar fi descoperit şi ar fi omorât băiatul.
— Au făcut‑o şi aşa, deşteptule, mârîi Brown.
— Da, au făcut‑o, spuse Quinn mohorât. Recunosc că nu mi‑am închipuit aşa ceva.
Cramer îl readuse la momentul în care plecase din apartament. Quinn le povesti despre Marylebone, despre noaptea de la hotel, condiţiile pe care le pusese Zack pentru rendez‑vous şi cum izbutise să ajungă acolo la timp. Pentru Cramer esenţa o constituia întâlnirea din fabrica abandonată. Quinn îi povesti despre maşină, un automobil Volvo, şi îi dădu numărul; amândoi presupuneau, corect, că numerele fuseseră schimbate special pentru întâlnirea respectivă şi apoi înlocuite iar. Inclusiv discul cu plata taxei rutiere din parbriz. Indivizii se dovediseră tot timpul foarte precauţi.
Putea să ofere o descriere a lor doar atât cât îi văzuse, mascaţi şi cu nişte treninguri informe. Pe unul dintre ei, cel de‑al patrulea, nu‑l zărise deloc, cel care rămăsese acasă ca să‑l omoare pe Simon Cormack în urma unui telefon sau în cazul în care colegii nu i‑ar fi apărut până la o anumită oră. Le descrise înfăţişarea celor doi pe care îi văzuse în picioare, Zack şi cel cu arma. De statură potrivită, talie potrivită. Regret.
Identifică mitraliera Skorpion şi, bineînţeles, depozitul Babbidge. Cramer ieşi din încăpere ca să dea un telefon. O a doua echipă de specialişti criminalişti de la Fulham descinse înainte de ivirea zorilor la depozit şi îşi petrecu toată dimineaţa în el. Nu descoperiră nici o urmă, doar un rotocol de marţipan şi un set de dâre perfecte de roţi; rămase în praful de acolo. Acestea aveau să ducă în cele din urmă la identificarea automobilului Volvo, dar nu înainte de a fi trecut două săptămâni.
De un interes deosebit era casa utilizată de răpitori. O alee cu pietriş Quinn auzise zgomotul pe care‑l făcea cam zece metri de la poartă până la uşile garajului; sistem automat de deschidere a uşilor; garajul lipit de casă; o casă cu o pivniţă de ciment dedesubt agenţii imobiliari puteau să dea o mână de ajutor aici. Dar direcţia faţă de Londra nimic. Prima oară Quinn fusese în portbagaj, a doua oară mascat, întins pe jos în spatele maşinii. Cât merseseră, o oră şi jumătate cu prima ocazie, două ore la a doua. Dacă au luat‑o pe un drum ocolit, putea să fie oriunde; chiar şi în inima Londrei sau până la cincizeci de mile de ea în orice direcţie.