— Nu avem nimic pentru care să‑l acuzăm, domnule ministru de interne, avea să‑i raporteze Cramer ministrului său la începutul dimineţii următoare. Nu mai putem nici să‑l reţinem. Şî, ca să fiu sincer, nici nu cred că ar trebui. Nu cred să fi avut vreun amestec criminal în această moarte.
— Da, dar după câte se pare, a cam făcut‑o de oaie, spuse Sir Harry.
Presiunea Downing Streetului de a găsi urme noi era tot mai intensă.
— Aşa se pare, îi răspunse poliţistul. Dar dacă criminalii aceştia erau hotărâţi să omoare băiatul, şi după cele întâmplate aşa se pare, puteau s‑o facă oricând, înainte sau după primirea diamantelor, în pivniţă, pe drum sau prin vreo mlaştină pustie din Yorkshire. Şi pe Quinn odată cu el. Este un mister de ce l‑au lăsat pe Quinn în viaţă şi de ce l‑au eliberat mai întâi pe băiat ca să‑l omoare după aceea. Parcă ar fi ţinut cu tot dinadinsul să ajungă în situaţia de a fi cei mai detestaţi şi vânaţi oameni din lume.
— Foarte bine, suspină ministrul de interne. Noi nu mai avem nici un interes în domnul Quinn. Americanii tot îl mai ţin încă?
— Din punct de vedere tehnic, este oaspetele lor voluntar, îi răspunse Cramer, alegându‑şi cu grijă cuvintele.
— Păi, treaba lor, n‑au decât să‑l lase să plece în Spania când poftesc.
În vreme ce ei susţineau această conversaţie, Sam Somerville făcea demersuri pe lângă Kevin Brown. Collins şi Seymour se aflau şi ei de faţă, în elegantul salon al conacului.
— Vă rog să înţelegeţi, insistă ea, că în aceste trei săptămâni eu m‑am apropiat de el mai mult decât oricine. Dacă ascunde ceva, orice, poate că eu am să reuşesc să scot de la el, domnule.
Brown părea nehotărât.
— Nu văd ce rău ar putea face, interveni Seymour.
Brown dădu din cap.
— E jos. Treizeci de minute.
În aceeaşi după‑amiază, Sam Somerville lua cursa regulată de la Heathrow spre Washington, unde ateriză cu puţin după lăsarea întunericului.
***
La vremea când Sam Somerville decola de la Heathrow, doctorul Barnard stătea în laboratorul său de la Fulham şi se uita la o mică colecţie de bucăţi de sfărâmături întinse pe o bucată albă şi aspră de hârtie de pe masă. Era foarte obosit. De la apelul acela urgent pe care‑l primise în căsuţa sa din Londra în zorii zilei trecute, nu făcuse nici o pauză. Cea mai mare parte a activităţii sale îi obosise foarte mult ochii pentru că se folosise de lupe şi de microscoape. Dar dacă se freca la ochi în după‑amiaza aceea era mai mult din cauza surprinderii decât de istoveală.
Ştia acum ce se întâmplase, cum se întâmplase şi care fusese efectul. Petele de pe ţesături şi de pe piele îşi dezvăluiseră tainele în urma analizei chimice, dând la iveală componentele exacte al explozibilului; dimensiunile deteriorării prin ardere sau impact îi arătaseră ce cantitate fusese folosită, unde fusese amplasat şi cum fusese detonat. Mai existau şi unele bucăţi lipsă, desigur. Unele n‑aveau să mai apară niciodată, evaporate, pierdute pe vecie, încetând deja să existe. Altele aveau să se ivească din chiar rămăşiţele trupului şi doctorul Barnard fusese în legătură permanentă cu Ian Macdonald care mai lucra încă la Oxford. Recolta de la Oxford avea să‑i parvină în scurtă vreme. Dar ştia foarte bine la ce se uita chiar dacă pentru un ochi neexersat nu erau decât un morman de fragmente minuscule.
Unele dintre acestea alcătuiau rămăşiţele unei baterii miniaturale, a cărei sursă era identificată. Bucăţi de sârmă de cupru, sursa. Şi o masă de metal contorsionat, legat la ceea ce fusese cândva un mic, dar foarte eficient, receptor de impuls. Nici urmă de detonator. Era sută la sută sigur, dar voia să fie două sute. S‑ar putea să trebuiască să se întoarcă la drumul acela şi să o ia din nou de la capăt. Unul din asistenţi îşi vârî capul pe uşă.
— Doctorul Macdonald la telefon, de la Radcliffe.
Patologul lucrase şi el începând din după‑amiaza precedentă, la o treabă care multora li se părea înfiorătoare, dar care pentru el era mult mai plină de fascinaţie detectivistă decât şi‑ar fi putut imagina cineva. Trăia atât de mult pentru meserie, încât, în loc să se limiteze la examinarea rămăşiţelor victimelor bombelor, urmase cursurile şi prelegerile asupra fabricării bombelor şi a metodelor de dezamorsare a lor oferite de Fort Halstead unui auditoriu foarte restrins. Voia să ştie nu numai că trebuia să caute ceva, ci şi ce era acest ceva şi cum arata el.
Începuse prin a studia cale de două ceasuri fotografiile, înainte de a purcede la atingerea cadavrului. Apoi înlăturase cu mare atenţie hainele, activitate pe care n‑o încredinţase nici unui asistent, ci o făcuse chiar cu mâna lui. Începuse cu tenişii, apoi şosetele. Restul fusese extras cu ajutorul unor foarfeci fine. Fiecare articol era pus într‑un sac şi trimis direct lui Barnard la Londra. Recolta de haine ajunsese la Fulham la răsăritul soarelui.
După ce a fost dezbrăcat, cadavrul a fost radiografiat din cap până în picioare. Macdonald studiase radiografiile timp de o oră, identificând patruzeci de particule neumane. Apoi tamponase cadavrul cu un praf lipicios care desprinsese o duzină de particule infinitezimale lipite de piele. Unele erau fărâme de iarbă şi de noroi; altele nu. O a doua maşină a poliţiei îi adusese această recoltă cumplită doctorului Barnard la Fulham.
Ian Macdonald efectuase autopsia externă, dictând rezultatele într‑un magnetofon, cu o măsurată cadenţă scoţiană. Începuse disecţia doar înainte de mijirea zorilor. Prima sarcină era să extirpeze din cadavru toate „ţesuturile revelatorii". Acestea se întâmplau să fie în întregime concentrate în partea de mijloc a trupului, care‑şi pierduse aproape tot interiorul, inclusiv ultimele două coaste, până la partea superioară a pelvisului. În interiorul materialului extirpat existau mici particule rămase din cei 20 cm ai părţii inferioare a coloanei, care trecuseră prin trup şi peretele ventral pentru a rămâne în partea din faţă a pantalonilor.
Autopsia stabilirea cauzelor decesului nu prezenta nici o problemă. Era lezarea masivă, produsă de explozibil, a coloanei şi abdomenului. Pentru post‑ mortemul complet era nevoie de mai mult. Doctorul Macdonald radiografie din nou materialul extirpat, în granule mult mai fine. Existau acolo lucruri, neîn-doios, care sfidau penseta. Carnea şi oasele extirpate fuseseră în cele din urmă „digerate" într‑o cultură de enzirne pentru a forma un bulion gros de ţesut uman dizolvat, inclusiv oase. Centrifuga fusese cea care dăduse la iveală ultima selecţie, o uncie finală de aşchii de metal.
Când această uncie ajunse gata de examinare, doctorul Macdonald alese bucata cea mai mare, cea pe care o zărise la cea de‑a doua radiografiere încastrată adânc într‑o bucată de os îngropat în splina tânărului. O studie o bucată de vreme, începu să fluiere şi dădu telefon la Fulham.
Barnard veni la aparat.
— Ian, mă bucur că m‑ai sunat. Mai ai ceva pentru mine?
— Da. Am aici ceva şi trebuie să te uiţi şi tu. Dacă am dreptate, e ceva ce n‑am mai văzut niciodată. Cred că ştiu ce este, dar nu‑mi vine să cred.
— Ia o maşină de patrulă. Trimite‑mi‑o imediat, îi spuse Barnard mohorât.
Peste două ore, cei doi oameni vorbeau din nou. De data aceasta telefonase Barnard.
— Dacă te gândeai la ce cred eu că te gândeai, ai avut dreptate, îl anunţă Barnard. Avem acum cele două sute la sută.
— N‑avea cum să vină din altă parte? îl întrebă Macdonald.
— Nu. O chestie de‑asta n‑are cum să ajungă în nici un caz în alte mâini decât în cete ale fabricantului.
— Ei drăcia dracului, exclamă patologul fără să ridice tonul.