The Negotiator. Negociatorul

— Nici o vorbă, colega, îi spuse Barnard. Ori o facem, ori murim, nu? O să‑i prezint raportul ministrului de interne la prima oră a dimineţii. Poţi să faci şi tu la fel?

Macdonald se uită la ceas. Treizeci şi şase de ore de când fusese sculat. Şi mai avea încă douăsprezece.

— Nu mai dormi. Barnard ucide somnul, parodie el din Macbeth. În regulă, pe biroul lui la micul dejun.

În aceeaşi seară îi predă cadavrul sau, mai bine zis, ambele părţi ale acestuia reprezentantului parchetului. De dimineaţă, procurorul din Oxford avea să deschidă şi să amâne ancheta judiciară, permiţând eliberarea lui rudelor apropiate, în cazul de faţă ambasadorului Fairweather în persoană, ca reprezentant al Preşedintelui Cormack.

În vreme ce cei doi savanţi britanici îşi petreceau noaptea scriind rapoarte, Sam Somerville era primită, la cererea ei, de comitetul întrunit în Sala operativă din Aripa de vest. Făcuse apel personal la directorul Biroului şi, după ce‑i telefonase vicepreşedintelui Odell, acesta acceptase să o aducă acolo.

La intrarea lui Sam, erau deja cu toţii la locurile lor. Lipsea doar David Weintraub, aflat la Tokio pentru convorbiri cu omologul său japonez. Sam se simţea intimidată; oamenii aceştia erau cei mai puternici din ţară, oameni pe care ea îi văzuse doar la televizor sau prin ziare. Respiră adânc, îşi ridică fruntea şi se îndreptă spre celălalt capăt al mesei. Vicepreşedintele Odell îi făcu semn să ia loc.

— Aşază‑te, tânără doamnă.

— Înţelegem că vrei să ne ceri să‑l lăsăm liber pe domnul Quinn, spuse procurorul general Bill Walters. Putem însă să te întrebăm de ce?

Sam respiră adânc.

— Domnilor, ştiu că s‑ar putea ca unii să‑l bănuiască pe domnul Quinn că a fost amestecat în moartea lui Simon Cormack. Vă rog să mă credeţi. Am fost în strâns contact cu el în apartamentul acela timp de trei săptămâni şi am convingerea că a încercat foarte sincer să‑i asigure tânărului eliberarea, teafăr şi nevătămat.

— Atunci de ce a fugit? întrebă Philip Kelly.

Nu‑i plăcea ca agenţii săi inferiori să fie aduşi să‑şi prezinte personal părerile în faţa comitetului.

— Pentru că au existat două scurgeri de informaţii false în cele 48 de ore care i‑au precedat plecarea. Pentru că şi‑a petrecut trei săptămâni ca să‑i câştige încrederea animalului ăla şi a reuşit. Pentru că era convins că Zack avea să spele putina dacă nu‑ajungea la el singur şi neînarmat, fără nici o umbră din partea autorităţilor britanice sau americane.

Nu‑i scăpă nimănui faptul că „autorităţi americane" se referea la Kevin Brown. Kelly se încruntă.

— Rămâne bănuiala că ar fi putut să fie amestecat în vreun fel, spuse el. Nu ştiu cum, dar trebuie verificat.

— N‑avea cum, domnule, îi răspunse Sam. Dacă s‑ar fi propus el singur ca negociator, poate. Dar alegerea s‑a făcut chiar aici. Mi‑a spus că nici n‑a vrut să vină. Şi din momentul în care domnul Weintraub s‑a dus la el în Spania, a fost permanent în compania cuiva douăzeci şi patru de ore pe zi. Fiecare cuvânt pe care l‑a comunicat răpitorilor l‑aţi ascultat şi dumneavoastră.

— Nu şi în cele 48 de ore dinainte de a‑şi face apariţia pe marginea unui drum, interveni Morton Stannard.

— Dar de ce să facă un târg cu răpitorii tocmai în perioada aceasta? întrebă Sam. Cu excepţia celui pentru înapoierea lui Simon Cormack?

— Pentru că două milioane reprezintă o grămadă de bani pentru un om sărac, sugeră Hubert Reed.

— Dar dacă voia să dispară cu diamantele, insistă ea, am fi şi acum în căutarea lui.

— Ei bine, interveni Odell pe neaşteptate, s‑a dus la răpitori singur şi neînarmat cu excepţia unui marţipan nenorocit. Dacă nu se cunoştea deja cu ei, asta înseamnă mare curaj.

— Şi totuşi, bănuielile domnului Brown s‑ar putea să nu fie întru totul justificate, spuse Jim Donaldson. Putea să fi luat legătura şi să facă o înţelegere cu ei.. Ei îl omoară pe băiat, îl lasă pe el în viaţă şi iau pietrele. Mai târziu se întâlnesc şi‑şi împart prada.

— Dar de ce? întrebă Sam, cu mai mult curaj de data aceasta căci se părea că vicepreşedintele era de partea ei. Aveau diamantele. Puteau să îl omoare şi pe el. Chiar dacă n‑au făcut‑o, de ce să împartă cu el? Dumneavoastră aţi avea încredere?

N‑avea nici unul nici de doi bani. Se aşternu tăcerea în timp ce reflectau.

— Dacă i se permite să plece, ce‑are de gând să facă? Să se întoarcă la via lui din Spania? întrebă Reed.

— Nu, domnule. Vrea să plece după ei. Vrea să pună mâna pe ei.

— Hei, stai puţin, agent Somerville, protestă Kelly indignat. Asta‑i treaba Biroului. Domnilor, nu mai e nevoie de nici o discreţie ca să apărăm viaţa lui Simon Cormack. A fost omorât şi crima asta este infracţiune, conform legilor noastre, la fel ca cea de pe vaporul Achille Ixiuro. O să trimitem echipe de‑ale noastre în Britania şi în Europa, în colaborare cu toate poliţiile naţionale. Vrem să‑i prindem şi o să punem noi mâna pe ei. Domnul Brown conduce aceste operaţiuni de la Londra.

Sam Somerville îşi jucă ultima carte.

— Dar, domnilor, dacă Quinn nu a fost amestecat, el a fost cel care s‑a aflat cel mai aproape de ei. Dacă a fost, atunci va şti unde să meargă. Este cel mai bun fir al nostru.

— Vrei să spui sâ‑i dăm drumul şi să‑l urmărim? întrebă Walters.

— Nu, domnule. Vreau să spun să mă lăsaţi pe mine să merg cu el.

— Tînără doamnă, Michael Odell se aplecă pentru a o vedea mai bine, îţi dai seama ce spui? Omul ăsta a mai ucis de acord, în luptă. Dar dacă e amestecat, poţi să‑ţi iei adio de la viaţă.

— Ştiu asta, domnule vicepreşedinte. Tocmai asta e. Eu cred că e nevinovat şi sunt gata să‑mi asum riscul.

— Hmm. Perfect. Rămâi în oraş, domnişoară Somerville. O să te anunţăm noi. Trebuie să mai discutăm asupra acestei probleme între noi, spuse Odell.

Ministrul de interne Marriott îşi petrecu o dimineaţă agitată citind rapoartele doctorilor Barnard şi Macdonald. Apoi îi convocă pe amândoi în Downing Street. La prinz se întoarse la Ministerul de interne, unde îl aştepta Nigel Cramer.

— Ai văzut astea? îl întrebă Sir Harry.

— Am citit copiile, domnule ministru de interne.

— Este ceva îngrozitor, de‑a dreptul stupefiant. Dacă se ajunge să se afle... Ştii cumva unde e ambasadorul Fairweather?

— Da. E la Oxford. Procurorul i‑a predat cadavrul acum o oră. Cred că Air Force One aşteaptă la Upper Heyford ca să ducă sicriul acasă în SUA. Ambasadorul aşteaptă până decolează şi se întoarce la Londra.

— Hmm! Trebuie să le cer la Ministerul de externe să ne fixeze o întrevedere. Nu vreau ca aceste copii să mai ajungă la nimeni. E ceva înfiorător. Mai ai vreo veste în legătură cu urmărirea?

— Nu prea, domnule. Quinn a declarat categoric că nici unul din ceilalţi doi n‑a scos un sunet. S‑ar putea să fie străini. Ne‑am concentrat asupra urmăririi maşinii la toate porturile şi aeroporturile principale din care se pleacă spre Europa. Mă tem că ne‑au scăpat. Bineînţeles că noi ne continuăm cercetările ca să descoperim casa. Nu mai trebuie să fim discreţi am de gând să lansez un apel public diseară, dacă sunteţi de acord. O casă singură în curte, cu un garaj lipit de ea, o pivniţă şi un Volvo de culoarea respectivă trebuie să fi văzut cineva ceva.

— Da, în orice caz. Ţine‑mă la curent, spuse ministrul de interne.

În aceeaşi seară la Washington, Sam Somerville, care aştepta plină de încordare în apartamentul ei din Alexandria, era convocată în Clădirea Hoover şi poftită în biroul lui Philip Kelly, şeful ei cel mai mare, pentru a i se comunica decizia Casei Albe.