În 1936 descoperise o concesiune ieftină a lui Texaco şi îşi făcuse socoteala că aceştia nu foraseră acolo unde trebuia. Reuşise să‑l convingă pe un negustor de utilaje să i se alăture cu instalaţia de forare şi convenise cu o bancă să îi acorde un împrumut în schimbul ipotecii asupra terenului. Făcuse rost şi de restul de instalaţii de care avea nevoie, concesionând o altă parte din drepturi unei firme furnizoare şi la numai trei luni sonda începuse să scoată petrol masiv. Îl scosese apoi din competiţie pe negustor, îşi concesionase drepturile şi achiziţionase alte concesiuni. Odată cu izbucnirea războiului în 1941, începuse să producă la capacitatea maximă şi se îmbogăţise. Dar voia şi mai mult şi, aşa cum în 1939 prevăzuse izbucnirea războiului, în 1944 descoperise ceva care îi trezise interesul. Un britanic pe nume Frank Whittle inventase un motor de avion fără elice şi cu o enormă energie potenţială. Miller se întrebase ce combustibil avea să fie utilizat.
În 1945 descoperise că Boeing/Lockheed achiziţionaseră drepturile asupra motorului cu reacţie al Iui Whittle iar combustibilul folosit nu era benzina cu înalt coeficient octanic, ci kerosenul de calitate inferioară. Îşi investise majoritatea fondurilor într‑o rafinărie modest utilată din California şi intrase în contact cu Boeing/Lockheed care, întâmplător, se saturaseră de condescendenţa arogantă cu care le era tratată cererea de combustibil de către marile firme producătoare de petrol. Miller le oferise rafinăria sa şi, împreună, puseseră la punct combustibilul pentru aviaţia turboreactoare AVTUR. Modesta rafinărie a lui Miller reprezenta baza ideală pentru producerea AVTUR‑ului şi, în momentul în care linia de producţie începuse să scoată primele mostre, se declanşase războiul din Coreea. Avioanele de vânătoare cu reacţie Sabre şi‑au dovedit superioritatea faţă de MIG‑urile chinezilor şi astfel a început epoca avioanelor cu reacţie. Pan‑Global se înscrisese pe orbită şi Miller s‑a întors în Texas.
Şi s‑a căsătorit. Maybelle era cu mult mai firavă decât soţul ei, dar ea avea ultimul cuvânt atât în gospodărie cât şi în faţa lui, care o adora. N‑au avut copii ea se considera mult prea firavă şi delicată ca să aibă copii şi Miller acceptase acest lucru, fericit să‑i îndeplinească toate dorinţele. Moartea ei, în 1980, îl lăsase nemângîiat. Apoi l‑a descoperit pe Dumnezeu. Nu îl interesa religia organizată, ci doar Dumnezeu în sine. A început să îi vorbească Atotputernicului şi a descoperit că şi Domnul îi răspundea, dându‑i staturi personale asupra celor mai bune căi de urmat pentru a‑şi mări averea şi a aduce servicii Texasului şi Statelor Unite. Nu băga deloc de seamă că sfaturile divine coincideau întotdeauna cu ceea ce voia el să audă, şi că Ziditorul îi împărtăşea din fericire toate prejudecăţile, şovinismul şi bigoteriile. Astfel încât Miller continuă, ca şi până atunci, să evite stereotipul texan al caricaturiştilor, preferând să nu fumeze, să bea moderat, să îşi păstreze castitatea şi conservatorismul în îmbrăcăminte şi vorbire, fiind întotdeauna curtenitor şi împotrivindu‑se cu vehemenţă limbajului trivial.
Intercomul bâzâi în surdină.
— Individul pe care voiaţi să ştiţi cum îl cheamă, domnule Miller? Când l‑aţi întâlnit dumneavoastră lucra pentru IBM în Arabia Saudită. IBM confirmă că trebuie să fie vorba de aceeaşi persoană. A plecat de la ei şi acum lucrează drept consultant independent. Îl cheamă Easterhouse Colonelul Robert Easterhouse.
— Căutaţi‑l, ordonă Miller. Chemaţi‑l aici. Nu vă uitaţi la preţ. Aduceţi‑l la mine.
CAPITOLUL DOI
NOIEMBRIE 1989
Mareşalul Kozlov stătea la biroul său şi îi studia impasibil pe cei patru barbaţi aşezaţi la masa de conferinţe în formă de T. Erau cu toţii adânciţi în lectura dosarelor cu menţiunea „strict secret" din faţa lor; mareşalul ştia că erau toţi patru oameni de încredere oameni în care trebuia să aibă încredere pentru că de ei depindea cariera lui. ba chiar mai mult decât cariera.
Chiar în stânga mareşalului stătea adjunctul Şefului de Stat Major (Sud), care lucra împreună cu el la Moscova, dar avea în subordine deplină tot sfertul sudic al URSS, în care intrau suprapopulatele republici musulmane şi graniţele cu România, Turcia, Iran şi Afganistan. Lângă acesta se afla Şeful Înaltului Comandament de Sud din Baku, sosit la Moscova cu avionul, convins că avea să participe la o obişnuită conferinţă de stat major. Care însă nu era deloc obişnuită. Înainte să ajungă ia Moscova, cu şapte ani în urmă, Kozlov fusese şi el comandant la Baku, iar cel, care era adâncit acum în lectura Planului Suvorov îşi datora promovarea poziţiei influente pe care o deţinea mareşalul.
De cealaltă parte a mesei stăteau ceilalţi doi participanţi. Cel mai aproape de Kozlov era acela de ale cărui devotament şi comportare depindea în cea mai mare măsură reuşita Planului Suvorov: Şeful adjunct al GRU, departamentul de contraspionaj al armatei sovietice. În conflict permanent cu mai marele său rival, KGB‑ul, GRU controla Forţele Speciale Spetsnaz, iar implicarea lor la debutul Planului dacă acesta urma să fie pus vreodată în aplicare era hotărâtoare. Spetsnaz au aterizat în 1979 pe aeroportul din Kabul şi au atacat palatul prezidenţial, asasinându‑l pe preşedintele afgan şi instalându‑l în funcţie pe Babrak Karmal, cel care difuzase prompt un apel antedatat prin care cerea armatei sovietice să intervină pentru a reprima „tulburările".
Kozlov se oprise asupra adjunctului deoarece şeful GRU era un vechi agent KGB, infiltrat în Statul Major. Nu exista nici o îndoială că acesta dădea fuga la amicii lui din KGB cu orice informaţie, oricât de măruntă, pe care putea pune mâna, în detrimentul Înaltului Comandament. Adjunctul GRU venise cu maşina, traversând toată Moscova de la sediul GRU aflat la nord de Aeroportul Central.
Lângă adjunctul GRU se afla un alt bărbat, al cărui sediu se afla tot în suburbiile nordice şi ai cărui subalterni erau vitali pentru Planul Suvorov Comandantul adjunct al lui Vozduşna Desantniki Voist sau Trupele de Desant Aerian. Paraşutiştii de la VDV aveau să fie lansaţi în douăsprezece oraşe ale căror nume erau menţionate în Planul Suvorov, de cucerirea cărora depindea stabilirea podului aerian.
În acest punct nu era necesar să se apeleze nici la Apărarea Antiaeriană a Patriei, Voiska, PVO, deoarece nu se punea problema unui atac împotriva URSS‑ului, nici la Forţele Strategice de Rachete pentru că nu se prevedea utilizarea lor. Cât despre Infanteria Moto, Artilerie şi Blindate, erau suficiente cele puse la dispoziţie de Înaltul Comandament de Sud.
Adjunctul GRU termină lectura dosarului şi îşi ridică privirea. Era gata să spună ceva, dar mareşalul îi făcu un semn cu mâna şi rămaseră amândoi tăcuţi, aşteptând ca şi ceilalţi trei să termine de citit. Şedinţa începuse în urmă cu trei ore. Cei patru citiseră mai întâi versiunea prescurtată a raportului iniţial al lui Kaminski asupra petrolului. Aerul mohorât cu care citiseră concluziile şi previziunile acestuia era subliniat de faptul că unele dintre aceste previziuni se adeveriseră deja în cele douăsprezece luni care trecuseră de la întocmirea raportului.
Existau deja reduceri la alocaţiile pentru petrol; o parte din manevre trebuiau să fie „reprogramate" anulate din lipsă de benzină. Centralele nucleare nu fuseseră redeschise, aşa cum se promisese, terenurile petroliere din Siberia de‑abia dacă produceau cu o idee mai mult ca de obicei, în timp ce explorările din Arctica erau tot la pământ din lipsă de tehnologie, mână de lucru calificată şi fonduri. Glasnost şi perestroika şi conferinţele de presă şi predicile Politburoului erau toate foarte bune şi frumoase, dar nici pe departe suficiente pentru ca Rusia să devină productivă.