— E‑n ordine, agent Somerville, ţi s‑a aprobat. Autorităţile la putere zic că te poţi întoarce în Anglia ca să‑l eliberezi pe domnul Quinn. Dar de data asta stai cu el tot timpul, nu te mişti de lângă el nici o clipă. Şi îl anunţi pe domnul Brown tot ce face şi unde merge.
— Da, domnule. Vă mulţumesc, domnule.
De‑abia dacă mai avea timp să prindă lanterna roşie din cursul nopţii către Heathrow. Avionul plecă de la aeroportul Dulles cu o foarte mică întârziere. La câteva mile mai departe, la Andrews, Air Force One ateriza cu sicriul lui Simon Cormack. Şi în toată America, toate aeroporturile îşi încetară orice activitate timp de două minute.
Sam ateriză la Heathrow în zori. Erau zorii celei de‑a patra zile de după crimă.
Irving Moss fu trezit foarte devreme în zori de sunetul telefonului. Nu putea să fie decât o singură sursă singura care avea numărul lui de acolo. Se uită la ceas: ora 4.00 dimineaţa, 22.00 la Houston. Îşi notă lunga listă de preţuri, toate în dolari şi cenţi americani, şterse zerourile, sau „nulele" care indicau pauzele din mesaj şi, potrivit zilei din lună, aşeză rândurile de cifre alături de şirul de litere pregătite dinainte.
Când isprăvi de decodificat, îşi supse obrajii. Ceva extra, ceva neprevăzut, ceva de care trebuia să se mai ocupe. Fără întârziere.
Aloysius Fairweather, Jr., ambasadorul Statelor Unite la Curtea lui St. James, primise mesajul transmis de Ministerul de externe britanic în seara precedentă, la întoarcerea de la baza militară aeriană a SUA din Upper Heyford. Fusese o zi grea, o zi tristă: primise permisiunea procurorului din Oxford de a prelua cadavrul fiului Preşedintelui său, ridicase sicriul de la pompele funebre, care‑şi dăduseră toată silinţa fără prea mult succes, şi expediase tragicul transport la Washington la bordul avionului Air Force One.
Ocupa postul acesta de aproape trei ani, fiind numit de noua administraţie, şi ştia că se descurcase foarte bine chiar dacă îi urmase incomparabilului Charles Price din vremea lui Reagan. Dar aceste ultime patru săptămâni fuseseră un calvar prin care nu‑i dorea nici unui alt ambasador să treacă.
Cererea Ministerului de externe îl nedumerea pentru că nu urma să îl întâlnească pe ministrul de externe, cu care discuta în mod normal, ci pe Sir Harry Marriott, ministrul de interne. Îl cunoştea pe Sir Harry pentru că se cunoscuse deja suficient de bine cu cea mai mare parte a miniştrilor ca în particular să renunţe la titluri şi să se adreseze cu numele mic. Dar ca să fie invitat chiar la Ministerul de interne, şi încă la prima oră, asta era ceva foarte neobişnuit şi mesajul celor de la Externe nu dădea nici o explicaţie. Cadillacul lui lung şi negru intra pe strada Victoria la nouă fără cinci.
— Dragul meu Al. Marriott era plin de afabilitate, chiar dacă vorbea cu gravitatea cerută de împrejurări. Sper că nu mai e nevoie să‑ţi spun cât de zguduită a fost toată ţara în ultimele zile.
Fairweather clătină din cap. N‑avea nici o îndoială că reacţia guvernului şi a poporului britanic era cât se poate de sinceră. Zile întregi coada celor care voiau să semneze în registrul de condoleanţe fusese atât de lungă, încât înconjura de două ori Grosvenor Square. La începutul primei pagini era notat simplu „Elisabeth R", după care urma tot cabinetul, cei doi arhiepiscopi, şefii celorlalte culte şi mii de alte nume mai însemnate sau mai mărunte. Sir Harry îi împinse în faţă cele două rapoarte legate în pânză.
— Am vrut să vezi dumneata mai întâi astea, în particular, şi cred că e mai bine chiar acum. S‑ar putea să existe unele probleme pe care să trebuiască să le discutăm înainte să pleci.
Raportul doctorului Macdonald era cel mai scurt; Fairweather îl citi primul. Simon Cormack decedase în urma masivei lezări explozive a coloanei şi abdomenului, provocate de o explozie cu efect restrâns dar concentrat de la baza spinării. În momentul decesului avea bomba asupra lui. Mai erau şi alte amănunte, dar în jargon tehnic, despre fizic, starea sănătăţii, ultima masă cunoscută etc.
Doctorul Barnard avea mai multe de spus. Bomba pe care o avea Simon Cormack asupra sa era ascunsă în cingătoarea lată de piele pe care o purta la brâu şi pe care răpitorii i‑o dăduseră ca să‑şi prindă pantalonii daţi tot de ei.
Cingătoarea avea lăţimea de 8 cm şi era formată din două benzi cusute din piele de vită. În faţă se prindea cu o cataramă grea de metal cu ornamente lungă de 10 cm şi puţin mai lată decât cingătoarea, decorată cu imaginea gravată a unui cap de cerb. Era o curea dintre acelea care se vindeau în mod curent în magazinele specializate în articole western şi de voiaj. Catarama arăta solidă, dar era goală pe dinăuntru.
Explozibilul era o bucată de două uncii de Semtex, compus din 45% pentatetroeternitrat (sau PETN), 45% RDX şi 10% plastifiant. Bucata de 8 cm pe 4 cm fusese introdusă între cele două fâşii de piele exact în dreptul coloanei.
În acest explozibil plastic exista un detonator miniatural, sau minidet, extras ulterior dintr‑un fragment de vertebră îngropat în splină. Era deformat, dar putea fi recunoscut şi identificat.
De la explozibil şi detonator pleca un fir care mergea până la capătul cingătorii, unde era conectat la o baterie cu litiu asemănătoare şi de aceleaşi dimensiuni cu cele utilizate la ceasurile digitale, introduse într‑un spaţiu gol acoperit de grosimea pielii duble. Acelaşi fir mergea în continuare până la un receptor de impulsuri ascuns în cataramă. De la receptor pornea o altă sârmă, antena, care mergea în continuarea cingătorii, între cele două fâşii de piele.
Receptorul de impulsuri nu putea să fi fost mai mare decât o cutie de chibrituri şi probabil că primea semnalul cam pe la 72,15 megaherţi, de la un mic transmiţător. Bineînţeles că acesta nu fusese descoperit la locul crimei, dar probabil că era o cutie plată de plastic, mai mică decât un pachet de ţigări, cu un singur buton care putea fi apăsat cu degetul mare pentru a produce detonarea. Distanţa: în jur de peste trei sute de metri.
Al Fairweather era vizibil zdruncinat.
— Dumnezeule, Harry, dar asta e ceva... satanic.
— Şi cu o tehnologie complexă, îl aprobă ministrul de interne. Dar acul se găseşte în coadă. Citeşte rezumatul.
— Dar de ce? întrebă ambasadorul ridicându‑şi privirea după ce terminase de citit. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce, Harry? Şi cum au făcut‑o?
— Cât despre cum, nu există decât o singură explicaţie. Animalele alea au pretins că i‑au dat drumul lui Simon Cormack. Trebuie să mai fi mers după aceea puţin cu maşina, apoi s‑au apropiat de drum venind pe jos dinspre câmpie. Probabil că s‑au ascuns în vreun pîlc de copaci, cam pe la două sute de metri de drum. Asta ar fi chiar în raza de acţiune. Oamenii noştri sunt acum în cercetarea urmelor posibile din pădure. Cât despre de ce, nu ştiu Al. Nimeni nu ştie. Dar savanţii sunt de nezdruncinat. N‑au greşit cu nimic. Pentru moment, propun ca acest raport să rămână secret. Până aflăm mai multe. Noi încercăm să descoperim şi alte amănunte. Sunt sigur că şi ai tăi au să încerce acelaşi lucru înainte de a da totul publicităţii.
Fairweather se ridică, luând cu sine copiile rapoartelor.
— N‑am de gând să le trimit prin curier, spuse el. Am să plec chiar eu acasă după‑amiază.
Ministrul de interne îl însoţi până la parter.
— Îţi daj seama ce efect ar avea dacă s‑ar afla? întrebă el.
— Nu‑i nevoie să‑mi spui, îi răspunse Fairweather. O să fie omor. Trebuie să‑i duc astea lui Jim Donaldson şi poate şi lui Michael Odell. Ei o să trebuiască să‑i spună Preşedintelui. Dumnezeule mare, ce chestie.