Maşina închiriată de Sam Somerville era tot acolo unde o lăsase, în parcarea pe termen scurt de la Heathrow. Se îndreptă imediat spre conacul din Surrey. Kevin Brown citi scrisoarea pe care i‑o adusese şi îl apucă turbarea de furie.
— Faci o mare greşeală, agent Somerville, îi spuse el. Directorul Edmonds face şi el o mare greşeală. Omul ăsta de jos ştie mult mai multe decât spune aşa a făcut mereu şi tot aşa o să facă şi de acum înainte. Mă mănâncă palmele că‑l las să plece. Ar trebui să fie pus într‑un avion şi dus în Statele Unite în cătuşe.
Dar semnătura de pe scrisoare era foarte limpede. Brown îl trimise pe Moxon să‑l aducă din beci pe Quinn. Încă mai avea cătuşele la mâini; trebuiau să i le scoată. Şi era nespălat, neras şi flămând. Echipa FBI se apucă să facă ordine în clădire pentru a o preda gazdelor. La uşă Brown se întoarse spre Quinri.
— Nu vreau să te mai văd, Quinn. Doar în spatele unor gratii de fier. Şi cred că am să reuşesc într‑o zi.
Pe drumul de înapoiere la Londra, Quinn rămase tăcut, în vreme ce Sam îi povestea rezultatul călătoriei ei la Washington şi decizia Casei Albe de a‑l lăsa să‑şi urmărească firul atâta timp cât ea îl însoţea.
— Quinn, ai grijă, te rog. Oamenii ăştia trebuie să fie nişte animale. Ce i‑au făcut băiatului e atât de sălbatic!
— Mai rău. E ilogic, spuse Quinn. Asta nu pot eu să înţeleg. N‑are nici un sens. Au primit totul. Puteau să plece fără nici o urmă. De ce să se întoarcă şi să‑l omoare?
— Pentru că sunt sadici, spuse Sam. Ştii şi tu cum sunt oamenii ăştia doar ai avut de‑a face cu ei ani de zile. N‑au îndurare, n‑au milă. Le place să facă rău. Aveau de la bun început intenţia să‑l omoare.
— Şi atunci de ce nu în beci? De ce nu şi pe mine? De ce nu cu o puşcă, un cuţit, o frânghie? Pentru ce, la urma urmelor?
— N‑o să ştim niciodată. Numai dacă o să‑i găsim. Şi au toată lumea la dispoziţie ca să‑şi piardă urma. Unde vrei să mergi?
— În apartament, spuse Quinn. Mi‑am lăsat lucrurile acolo.
— Şi eu, zise Sam. Am plecat la Washington doar cu ce aveam pe mine.
Se îndreptau spre nord pe şoseaua Warwick.
— Ai mers prea departe, îi atrase atenţia Quinn, care cunoştea Londra tot atât de bine ca şoferii de taxi. Ia‑o la dreapta pe şoseaua Cromwell, prima intersecţie.
Semaforul era roşu. În faţa lor mergea un Cadillac lung şi negru, cu drapelul fluturind al Statelor Unite. Pe bancheta din spate stătea ambasadorul Fairweather care se îndrepta spre aeroport, adâncit în lectura unui raport. Îşi ridică privirea în treacăt la cei doi fără să îi recunoască şi îşi continuă drumul.
Duncan McCrea mai era încă la reşedinţă, parcă uitat în violenţa ultimelor câteva zile. Îl salută pe Quinn ca un pui de labrador reunit cu stăpânul lui.
Mai devreme, îi raportă el, Lou Collins şi‑a trimis oamenii de serviciu să facă curăţenie. Nu erau dintre aceia care mânuiesc cârpele de praf, ci se ocupau de înlăturarea microfoanelor şi a transmiţătoarelor. Apartamentul se „arsese" din punctul de vedere al Companiei şi nu mai aveau la ce să‑l folosească. McCrea primise instrucţiuni să rămână, să împacheteze lucrurile, să pună totul la loc şi să‑i predea cheile proprietarului când avea să plece a doua zi de dimineaţă. Era tocmai pe punctul de a împacheta hainele lor când sosiseră Quinn şi cu Sam.
— Păi, Duncan, ce mi‑e aici, ce mi‑e la hotel. Te deranjăm dacă rămânem şi noi în această ultimă noapte?
— Oh, dar nu‑i nici o problemă. Vă rog să fiţi oaspeţii Agenţiei. Îmi pare tare rău, dar dimineaţă trebuie să lăsăm totul liber.
— Până dimineaţă e foarte bine, spuse Quinn. Era ispitit să‑l mângîie pe păr cu un gest părintesc. Zâmbetul lui McCrea era de‑a dreptul contagios. Trebuie să fac o baie, să mă bărbieresc, să mănânc şi să dorm zece ore.
McCrea plecă peste drum la domnul Patel şi se întoarse cu două sacoşe mari pline cu alimente. Le pregăti friptură, cartofi prăjiţi cu salată şi două sticle de vin roşu. Quinn se simţi mişcat observând că alesese un Rioja spaniol nu din Andaluzia, dar cel mai apropiat pe care îl găsise.
Sam consideră că nu mai trebuia să ţină secret legătura ei cu Quinn. Veni în camera lui imediat după el şi chiar dacă McCrea i‑ar fi auzit cum făceau dragoste, ce mai conta? După a doua oară adormi pe burtă, cu faţa pe pieptul lui. Quinn o luă de gât şi Sam murmură ceva în somn când îi simţi mâna.
Dar, în ciuda oboselii, Quinn nu putea să adoarmă. Rămase întins pe spate, cu ochii în tavan, ca în atâtea nopţi precedente, reflectând. Era ceva la oamenii aceia din depozit, ceva care îi scăpase. Îşi aminti de‑abia spre ziuă. Omul din spatele lui, care ţinea Skorpionul cu o lejeritate experimentată, nu cu atenţia încordată a celui neobişnuit cu armele; echilibrat, relaxat, plin de aplomb, conştient că putea oricând să‑şi aducă mitraliera în poziţie de tragere, să ţintească şi să tragă în aceeaşi fracţiune de secundă. Poziţia, atitudinea Quinn le mai zărise cândva.
— Era soldat, şopti el în întuneric. Sam murmură „mmmm", dar îşi continuă somnul.
Altceva, ceva în timp ce trecea pe lângă Volvo ca să se urce în portbagaj, îi scăpa în continuare, dar până la urmă izbuti să adoarmă.
De dimineaţă, Sam se sculă prima şi se întoarse în camera ei ca să se îmbrace. Chiar dacă Duncan McCrea o văzuse ieşind din camera lui Quinn, nu‑i spuse nimic. Era prea preocupat ca oaspetele lui să mănânce bine la micul dejun.
— Aseară... am uitat de ouă, strigă el şi o tuli pe scări ca să le cumpere de la un magazin de după colţ care deschidea mai devreme.
Sam îi aduse lui Quinn micul dejun la pat. Acesta era pierdut în gânduri. Sam se obişnuise de‑acum cu reveriile lui şi îl lăsă în pace. Lou Collins a trimis nişte oameni de serviciu care n‑au făcut curat deloc, se gândi ea. Încăperile erau pline de praful adunat în cele patru săptămâni.
Pe Quinn praful nu‑l interesa. Se uita la păianjenul din colţul camerei. Cu multă migală, mica vietate îşi ţesu ultimele două ochiuri ale pânzei perfecte, verifică dacă erau toate la locul lor şi apoi se furişă în centru şi rămase acolo la pândă. Această ultimă mişcare a păianjenului îi aduse lui Quinn în minte ceea ce‑i scăpase peste noapte.
Comitetul de la Casa Albă avea în faţă rapoartele complete ale doctorilor Barnard şi Macdonald. Erau adânciţi cu toţii în studierea celui scris de primul. Îl terminară pe rând şi se lăsară pe spate.
— Ticăloşii dracului, spuse Michael Odell cu patimă.
Vorbea în numele tuturor. Ambasadorul Fairweather stătea în capul mesei.
— Există vreo posibilitate, întrebă secretarul de stat Donaldson, ca savanţii britanici să se fi înşelat? Asupra originii?
— Ei susţin că nu, îi răspunse ambasadorul. Ne‑au invitat să trimitem acolo pe cine dorim noi ca să verifice, dar sunt foarte buni. Tare mi‑e teamă că au dreptate.
Aşa cum spusese şi Sir Harry Marriott, acul stătea în coadă, în rezumat. Toate componentele, până la ultima, afirma doctorul Barnard susţinut întru totul de colegii săi militari de la Fort Halstead sârmele de cupru, învelişul de plastic, semtexul, receptorul de pulsaţii, bateria, metalul şi pielea cusută erau de fabricaţie sovietică.
Recunoştea că era posibil ca aceste articole, chiar dacă fabricate în Uniunea Sovietică, să cadă în mâinile unor persoane din afara URSS. Dar argumentul hotărâtor îl reprezenta minidetul. Nu mai mari decât o agrafă de birou, aceste detonatoare miniaturale sunt folosite numai şi numai în cadrul programului spaţial sovietic de la Baikonur. Ele sunt utilizate pentru a permite schimbări infinitezimale de direcţie la navele cosmice Saliut şi Soiuz, când acestea sunt manevrate pentru a se cupla în spaţiu.