— Dar n‑are nici o noimă, protestă Donaldson. De ce ei?
— Sunt o grămadă de lucruri în toată harababura asta care n‑au nici o noimă, spuse Odell. Dacă e adevărat, nu văd cum Quinn ar fi putut să aibă cunoştinţă de aşa ceva. Se pare că l‑au tras pe sfoară cu totul, ne‑au tras pe toţi.
— Problema e ce facem noi? întrebă Reed de la Finanţe.
— Mîine e înmormântarea, spuse Odell. Să terminăm mai întâi cu asta. După aceea o să vedem ce hotărâre o să luăm în privinţa amicilor noştri ruşi.
Pe parcursul celor patru săptămâni care se scurseseră, Michael Odell descoperise că autoritatea de Preşedinte în funcţiune i se potrivea din ce în ce mai uşor. Cei din jurul mesei ajunseseră să‑l accepte tot mai mult drept conducător, observase Odell, de parcă el ar fi fost chiar Preşedintele.
— Cum se mai simte Preşedintele? se interesă Walters, de când...
— După părerea doctorului, rău, îi răspunse Odell. Foarte rău. Dacă răpirea fiului a fost ceva foarte grav, moartea băiatului, şi încă în felul acesta, a fost ca un glonte în burtă.
La cuvântul „glonte" toţi cei aşezaţi în jurul mesei se gândiră la acelaşi lucru. Nici unul nu avu curajul să‑l rostească cu voce tare.
Julian Hayman era de vârsta lui Quinn. Se întâlniseră pe vremea când Quinn locuia la Londra şi era angajat de firma de asigurări afiliată la Lloyd's, specializată în protecţia şi eliberarea ostatecilor. Drumurile li se întâlniseră deoarece Hayman, fost maior la AMS, conducea o firmă care se ocupa de furnizarea sistemelor de alarmă anti‑crimă şi protecţia personală, inclusiv escortă. Clientela sa era aleasă, bogată şi precaută. Erau oameni care aveau toate motivele să fie prevăzători, altfel nu l‑ar fi plătit atât de scump pe Hayman pentru serviciile sale.
Biroul din Victoria, unde o condusese Quinn pe Sam pe la mijlocul dimineţii, după plecarea din apartament şi despărţirea de Duncan McCrea, era tot atât de bine apărat pe cât era de discret.
Quinn o lăsă pe Sam să‑l aştepte într‑o cafenea de pe aceeaşi stradă.
— Şi eu de ce nu pot să vin cu tine? îl întrebă ea.
— Pentru că nu te‑ar primi. S‑ar putea să nu vrea să mă vadă nici pe mine. Dar sper că da ne cunoaştem de prea multă vreme. Străinii nu‑i plac, doar cei care plătesc bine; şi nu e cazul nostru. Iar când e vorba de femei, şi încă de la FBI, ar fi ca un vânat sperios.
Quinn se anunţă prin interfonul de la uşă, conştient că era scrutat de camera de luat vederi de deasupra capului. Când uşa îi fu deschisă, se îndreptă direct în încăperea din spate, trecând de două secretare care nici măcar nu‑şi ridicară privirea să se uite la el. Julian Hayman era în biroul său de la celălalt capăt al parterului. Încăperea era la fel de elegantă ca şi cel care o ocupa. N‑avea nici o fereastră; ca şi Hayman.
— Ei, ei, ei, spuse el tărăgănat. A trecut multă vreme, soldat. Îi întinse o mână moale. Ce vânt te aduce pe la prăvălia mea umilă?
— Informaţiile, îi răspunse Quinn. Şi îi spuse ce dorea.
— În alte vremuri, dragă băiete, n‑ar fi fost nici o problemă. Dar lucrurile se mai schimbă, nu vezi? Treaba e că toată lumea e pornită împotriva ta. Persona non grata, aşase spune la club. Nu mai eşti chiar omul zilei, mai ales pentru ai tăi. Regret, bătrâne, eşti pe lista neagră. Nu pot să te ajut.
Quinn ridică receptorul telefonului de pe birou şi apăsă pe câteva butoane. Telefonul începu să sune la celălalt capăt al firului.
— Ce faci? îl întrebă Hayman.
Tărăgănarea îi dispăruse.
— Nu m‑a văzut nimeni când am intrat aici, dar jumătate din Fleet Street o să mă vadă când am să plec, îi răspunse Quinn.
— Daily Mail, se auzi un glas în telefon.
Hayman se întinse şi îl închise. Mulţi dintre cei mai buni clienţi ai săi erau corporaţii americane în Europa, faţă de care prefera să evite amănuntele explicative.
— Eşti un ticălos, Quinn, zise el cu glas slab. Ca întotdeauna. Foarte bine, două ore la dosare, dar o să te încui acolo. Nu trebuie să lipsească nimic.
— Crezi că ţi‑aş face eu aşa ceva? îl întrebă Quinn blajin.
Hayman îl conduse la subsolul în care era arhiva.
În parte în interesul afacerilor, în parte din curiozitate personală, Hayman îşi adunase de‑a lungul anilor o arhivă remarcabil de completă a criminalilor de toate culorile. Ucigaşi, terorişti, răpitori, bancheri veroşi, contabili, avocaţi, politicieni şi poliţişti; morţi, vii, în închisoare sau pur şi simplu dispăruţi dacă fusese publicat ceva în ziare, ba de multe ori şi dacă nu, îi avea pe toţi în dosare. Arhiva se întindea pe sub toată clădirea.
— Vreun domeniu anume? întrebă aprinzînd lumina.
Fişetele cu dosare se întindeau în toate direcţiile şi aici nu erau decât fişe şi fotografii. Datele principale erau în computer.
— Mercenari, îi răspunse Quinn.
— Ca în Congo? îl întrebă Hayman.
— Ca în Congo, Yemen, sudul Sudanului, Biafra, Rodezia.
— De aici până aici, îi spuse Hayman arătând cu mâna spre zece metri de fişete de metal înalte până la bărbie. Masa e la capăt.
Quinn rămase patru ceasuri acolo fără să îl deranjeze nimeni. Fotografia arăta patru bărbaţi, toţi de rasă albă. Erau grupaţi în jurul botului unui jeep, pe un drum îngust şi prăfuit pe marginea căruia creşteau nişte tufe ca prin Africa. Vreo câţiva soldaţi negri se învârteau în spatele lor. Erau cu toţii în uniformă camuflată de luptă, cu cizme din piele de viţel. Trei purtau pălării coloniale. Toţi aveau puşti automate FLN belgiene. Camuflajul era de tipul pete de leopard preferat de europeni, nu varietatea cu dungi neregulate pe care o foloseau britanicii şi americanii.
Quinn luă fotografia de pe masă, o puse sub o lampă de birou şi căută o lupă puternică în sertar. Sub privirea sa scrutătoare, desenul de pe mâna unuia dintre ei ieşi mai clar la iveală, cu toată tenta sepia a vechii fotografii. Un motiv de pânză de păianjen, pe dosul mâinii stingi, cu păianjenul în centrul pânzei.
Cercetă dosarele până la capăt fără să mai dea de nimic interesant. Nimic care să‑i aprindă vreo luminiţă în creier. Apăsă pe butonul soneriei ca să i se dea drumul să iasă.
În birou, Julian Hayman întinse mâna după fotografie.
— Cine? întrebă Quinn.
Hayman cercetă dosul pozei. Ca toate fişele şi fotografiile din colecţia sa, şi aceasta avea înscris pe verso un număr alcătuit din şapte cifre. Îl introduse în computerul de pe biroul său. Dosarul complet apăru pe ecran.
— Hmmm, ţi‑ai ales nişte drăgălaşi, bătrâne. Începu să citească ceea ce scria pe ecran. Poza aproape sigur făcută în provincia Maniema din partea de răsărit a Congoului, acum Zair, cândva în iarna lui 1964. Omul din stânga e Jacques Schramme, Jack Schramme cel Negru, mercenar belgian.
Începu să se încălzească în timp ce povestea.
— Schramme a fost unul dintre cei dintîi. A luptat împotriva trupelor Naţiunilor Unite în încercarea de secesiune a Katangăi din 1960 până în 1962. După ce au pierdut, a trebuit să plece şi să se refugieze în Angola învecinată, care pe vremea aceea era portugheză şi de extremă dreaptă. A fost invitat să se întoarcă şi să înăbuşe revolta Simba din toamna lui 1964. Şi‑a reconstituit Grupul Leopard şi s‑a apucat de pacificarea provinciei Maniema. Ăsta‑i individul. Altceva.
— Ceilalţi, spuse Quinn.
— Hmm. Cel din margine, din dreapta, e tot belgian, comandantul Wauthier. Pe vremea aceea comanda un contingent de recruţi katanghezi şi vreo douăzeci de mercenari albi la Watsa. Trebuie să fi fost în vizită. Te interesează belgienii?