— Tot ce se poate.
Quinn se gândi din nou la automobilul din depozit. Trecuse pe lângă uşa deschisă, prinsese mirosul fumului de ţigare. Nu Marlboro, nu Dunhill. Mai degrabă Gauloise franceze. San Bastos, de tip belgian. Zack nu fuma; îi simţise respiraţia.
— Cel fără pălărie din mijloc este Roger Lagaillarde, şi el tot belgian. A fost ucis într‑o ambuscadă pe drumul către Punia. Nu‑i nici o îndoială în privinţa asta.
— Şi cel voinic? întrebă Quinn. Uriaşul?
— Da, e imens, îl aprobă Hayman. Trebuie să aibă cel puţin doi metri. Parcă‑i o uşă de hambar. Cam de douăzeci şi ceva de ani, după cum arată. Păcat că şi‑a întors capul. Cu umbra de la pălărie nu prea ai ce vedea din chip. Probabil că de aceea nu e nici un nume pentru el. Doar o poreclă. Marele Paul. Asta‑i tot ce spune aici.
Închise computerul. Quinn mâzgălise ceva pe o hârtie. Îi întinse desenul lui Hayman.
— Ai mai văzut aşa ceva?
Hayman se uită la pânza de păianjen, cu păianjenul în centrul ei. Ridică din umeri..
— Tatuaj. Au toţi huliganii tineri, punkiştii, suporterii de fotbal fanatici. Foarte obişnuit...
— Ia mai gândeşte‑te, îi spuse Quinn. Belgia, să zicem acum treizeci de ani.
— Aha, stai puţin. Cum naiba îi spuneau? Araignée asta e. Nu‑mi mai amintesc cuvântul flamand pentru păianjen, doar pe cel francez.
Apăsă pe butoanele computerului timp de câteva secunde.
— Pânză neagră, cu un păianjen roşu în centru, pe dosul mâinii stângi?
Quinn încercă să‑şi amintească. Trecuse pe lângă portiera din faţă a Volvoului ca să se urce în portbagaj. Cu Zack în spatele lui. Cel de la volan se aplecase ca să‑l vadă prin crăpăturile glugii. Un bărbat voinic, aproape că ajungea cu capul până la acoperiş, aşa cum stătea aşezat. Se aplecase într‑o parte, sprijinindu‑se în mâna stângă. Şi, ca să poată fuma, îşi scosese mănuşa stângă.
— Da, spuse Quinn. Asta e.
— O adunătură fără nici o importanţă, spuse Hayman dispreţuitor, citind de pe ecran. Organizaţie de extremă dreaptă formată în Belgia la sfârşitul anilor '50, începutul anilor '60. Opuşi decolonizării unicei colonii belgiene, Congo. Anti‑negri, bineînţeles, antisemiţi mai e ceva nou? Recrutau tineri vagabonzi şi huligani, criminali şi lepădături de pe stradă. Specializaţi în aruncarea cu pietre în vitrinele evreilor, în huiduirea oratorilor de stânga, au bătut vreo doi membri liberali din Parlament. S‑a desfiinţat de la sine. Dizolvarea imperiilor coloniale a dat la iveală tot felul de grupări de soiul ăsta.
— Mişcare flamandă sau valonă? întrebă Quin.
Se referea la cele două comunităţi culturale din Belgia: flamanzii, mai ales în jumătatea de nord, dinspre Olanda, care vorbeau flamanda, şi valonii din sud, dinspre Franţa, care vorbeau franceza. Belgia e o ţară cu două limbi oficiale.
— De fapt de amândouă, îi răspunse Hayman după ce‑şi consultă ecranul. Dar zice aici că a început şi a fost întotdeauna mai puternică în Antwerp. Aşa că bănuiesc că e flamandă.
Quinn îl părăsi şi se întoarse la cafenea. Orice altă femeie ar fi făcut o criză de isterie dacă ar fi fost lăsată să aştepte patru ore şi jumătate. Din fericire pentru Quinn, Sam era agent calificat şi în timpul uceniciei trecuse prin misiuni de supraveghere care n‑aveau pereche în ceea ce priveşte plictiseala.
— Când trebuie să dai maşina înapoi? o întrebă Quinn.
— Diseară. Dar pot s‑o prelungesc.
— Poţi s‑o dai înapoi la aeroport?
— Sigur. De ce?
— Zburăm la Bruxelles.
Sam îşi ridică privirea, cu un aer nefericit.
— Te rog, Quinn. Chiar trebuie să zburăm? O fac dacă e neapărat nevoie, dar dacă poate fi evitat, mai bine renunţ, că am zburat deja prea mult în ultima vreme.
— Bine, îi spuse el. Dă înapoi maşina la Londra. O să luăm trenul şi o ambarcaţiune pe pernă de aer. O să trebuiască oricum să închiriem o maşină belgiană. Putem s‑o facem foarte bine şi la Ostende. Şi avem nevoie de bani. Eu n‑am nici o carte de credit.
— N‑ai ce?
Nu mai auzise pe nimeni făcând o asemenea afirmaţie.
— N‑am nevoie de ele la Alcantara del Rio.
— Bine, mergem la bancă. O să încasez un cec şi sper să am destui bani în contul de acasă.
În drum spre bancă, Sam deschise radioul. Muzica era funebră. Era ora patru după‑amiaza la Londra şi se lăsa întunericul. La mare distanţă, dincolo de Atlantic, familia Cormack îşi înmormânta fiul.
CAPITOLUL DOISPREZECE
L‑au îngropat pe Prospect Hill, cimitirul de pe insula Nantucket, şi vântul rece de noiembrie se năpustea peste Sound, venind dinspre nord.
Slujba s‑a ţinut în mica biserică episcopală de pe strada Fair, mult prea mică pentru a‑i cuprinde pe toţi cei care voiau să participe la ea. Prima Familie stătea în primele două strane, cu tot Cabinetul în spate şi o varietate de alţi demnitari mai la coadă. La cererea familiei, slujba a fost scurtă şi discretă ambasadorii străini şi delegaţii au fost rugaţi să participe la slujba de parastas care avea să se ţină mai târziu la Washington.
Preşedintele ceruse să fie lăsat în pace de mediile de informare, dar o parte dintre reporteri se arătaseră oricum. Locuitorii insulei nu existau turişti în această perioadă îi luaseră dorinţa ad literam. Până şi agenţii serviciului secret, nu prea renumiţi pentru maniere excesive, au fost surprinşi să se vadă depăşiţi de nantuckienii cei posomorâţi şi taciturni care, fără menajamente, i‑au luat pur şi simplu pe sus pe câţiva fotoreporteri şi i‑au înlăturat la propriu, lăsându‑i pe doi dintre ei să protesteze zadarnic că li se stricaseră filmele expuse la lumină.
Sicriul a fost adus în biserică de la singura capelă de pe strada Uniunii, unde fusese depus imediat ce‑l adusese un avion militar C‑130 micul aeroport nu avea cum să primească Boeingul 747 şi rămăsese până la începerea slujbei.
La jumătatea serviciului divin şi‑au făcut apariţia primele picături de ploaie, scânteind pe acoperişul cenuşiu de ardezie şi scurgându‑se pe vitraliile ferestrelor şi pe blocurile de piatră roză şi cenuşie ale clădirii.
La terminarea slujbei, sicriul a fost aşezat pe un dric care a străbătut la pas jumătatea de milă până la Hill; până la capătul străzii Fair, pe piatra cubică plină de hârtoape de pe strada Principală, şi în sus pe strada Moara Nouă până la aleea Cato.
Alaiul funebru a mers prin ploaie, în frunte cu Preşedintele care se uita ţintă la sicriul învelit în drapel aflat la câţiva metri în faţa lui. Fratele mai tânăr o sprijinea pe Myra Cormack care plângea.
De‑o parte şi de cealaltă a drumului se aflau oamenii din Nantucket, tăcuţi şi cu capul descoperit. Erau negustorii care vindeau familiei peşte, carne, ouă şi legume; proprietarii care îi serveau în cele câteva localuri cu hrană bună de pe insulă. Mai erau şi chipurile arse de soare ale bătrânilor pescari care, cu vreme în urmă, îl trăseseră de păr pe copilul din New Haven şi‑l învăţaseră să înoate, să se scufunde şi să pescuiască sau îl duseseră la cules de scoici dincolo de Farul Sankaty.
Îngrijitorul şi gădinarul stăteau plângând la colţul dintre străzile Fair şi Principală, ca să‑i arunce o ultimă privire băiatului care învăţase să alerge pe plajele acelea tari, spălate de flux, de la Coatue până la Marele Punct şi înapoi până la Plaja Stasconset. Dar victimele bombelor nu sunt pentru ochii celor vii şi sicriul era sigilat.
La Prospect Hill au cotit‑o spre jumătatea protestantă a cimitirului, trecând pe lângă mormintele vechi de sute de ani ale celor care vânau balene în micile lor ambarcaţiuni sau sculptau incrustaţii pe lămpile de gaz în timpul lungilor nopţi de iarnă. Ajunseră la mormântul care fusese pregătit.