The Negotiator. Negociatorul

— Iisuse, Quinn, ăsta‑i cartierul felinarelor roşii, protestă ea.

— Ştiu, îi răspunse el. Eu i‑am cerut şoferului să ne aducă aici.

Quinn continuă să meargă, uitându‑se la firmele de deasupra magazinelor. În afară de barurile şi vitrinele luminate în care stăteau curvele fâcând semne îmbietoare, alte magazine nu prea se vedeau. Dar găsi trei dintre acelea pe care le căuta, toate pe o rază de două sute de metri.

— Specialişti în tatuaje? se interesă ea.

— Docuri, îi răspunse el cu simplitate. Docurile înseamnă marinari; marinarii înseamnă tatuaje. Mai înseamnă şi baruri şi fete şi scursorile care trăiesc de pe urma lor. O să ne întoarcem diseară.

La ora stabilită, senatorul se ridică din sala Senatului şi o porni spre tribună. A doua zi după înmormântarea lui Simon Cormack, ambele camere ale Congresului îşi manifestară încă o dată indignarea şi repulsia faţă de cele petrecute cu trei săptămâni în urmă pe drumul singuratic de ţară din îndepărtata Anglie.

Rînd pe rind, vorbitorii cerură să se acţioneze energic pentru a‑i depista pe vinovaţi şi a‑i aduce în faţa justiţiei, cu orice preţ. Preşedintele pro‑Cormack al Senatului bătu cu ciocănelul.

— Senatorul cu primul mandat de Oklahoma are cuvântul.

Bennett Hapgood n‑avea reputaţia de bun vorbitor în cadrul Senatului. Sesiunea ar fi avut prea puţini participanţi dacă nu ar fi fost vorba de problema la ordinea zilei. Nu îşi închipuia nimeni că senatorul de Oklahoma ar mai fi avut prea multe de adăugat. Se înşelau. Acesta începu cu obişnuitele cuvinte de condoleanţe pentru Preşedinte, revolta faţă de cele întâmplate şi dorinţa ca cei vinovaţi să fie traduşi în faţa justiţiei. Făcu apoi o pauză, gândindu‑se la ceea ce avea să spună în continuare. Ştia că era riscant, un risc al dracului de mare. I se spusese lui ce i se spusese, dar n‑avea nici o dovadă. Dacă greşea, colegii senatori aveau să‑l considere un alt pisălog care foloseşte vorbele mari fără nici o bază serioasă. Dar ştia că trebuia să continue pentru că altfel şi‑ar fi pierdut sprijinul proaspătului şi foarte impresionantului susţinător financiar.

— Dar poate că nu trebuie să ne uităm prea departe ca să‑i descoperim pe cei vinovaţi de acest act duşmănos.

Rumoarea din cameră încetă. Cei din coridor, gata să plece, se opriră şi se întoarseră înapoi.

— Vreau să pun doar o singură întrebare. Nu e oare adevărat că bomba care l‑a ucis pe tânărul acesta, unicul fiu al Preşedintelui nostru, a fost concepută, fabricată şi asamblată în întregime de Uniunea Sovietică şi că acest lucru se poate dovedi? Nu provenea dispozitivul respectiv din Rusia?

Demagogia înnăscută poate că l‑ar fi dus mai departe. Dar scena se dezintegră în vacarm şi confuzie. Peste zece minute, presa transmitea naţiunii întrebarea pe care o pusese. Timp de două ceasuri, administraţia dădu din colţ în colţ. Apoi fu obligată să recunoască afirmaţiile făcute de doctorul Barnard în raportul său.

Până la căderea nopţii, toată ura de moarte împotriva cuiva necunoscut, care îi cuprinsese pe cei de la Nantucket cu o zi în urmă ca un torent bubuitor, avea să‑şi găsească o ţintă precisă. Mulţimi adunate spontan atacară şi distruseră biroul liniei aeriene sovietice Aeroflot de pe Fifth Avenue numărul 630 din New York înainte ca poliţia să apuce să facă un cordon de apărare în jurul ei. Personalul cuprins de panică se refugie la celelalte etaje, retrăgându‑se din faţa mulţimii dezlănţuite doar pentru a fi respinşi de funcţionarii de la etajele de deasupra. Scăpară, împreună cu ceilalţi ocupanţi ai clădirii, cu ajutorul Departamentului Pompierilor, sosiţi când fuseseră incendiate etajele ocupate de Aeroflot ca să evacueze întreaga clădire.

Departamentul Pompierilor îşi postă la ţanc forţele pe lângă misiunea sovietică de pe lângă Naţiunile Unite din East Street 136. O gloată de new‑yorkezi furioşi încercă să‑şi croiască drum cu forţa în strada înconjurată de cordoane; din fericire pentru ruşi, liniile în uniformă albastră au rezistat asaltului. Poliţia New Yorkului se trezi angajată într‑o luptă cu o mulţime hotărâtă să facă ceva, faţă de care mulţi dintre poliţişti nutreau simpatie în inima lor.

La Washington era la fel. Poliţia capitalei apucă să îi avertizeze şi să interzică accesul atât la ambasada, cât şi la consulatul sovietic din Phelps Place. Telefoanele frenetice ale ambasadorului sovietic au fost primite la Departamentul de Stat cu asigurarea că raportul britanic era încă în cercetare şi că exista posibilitatea să se dovedească eronat.

— Dorim să vedem raportul acesta, insistă ambasadorul Iermakov. E o minciună. Vă spun categoric. E o minciună.

Agenţile Tass şi Novosti, împreună cu toate ambasadele sovietice din lume, dădură publicităţii seara târziu un comunicat prin care negau categoric descoperirile din raportul Barnard şi acuzau Londra şi Washingtonul de calomnie perversă şi deliberată.

— Cum dracului a transpirat? întebă Michael Odell. Cum dracului a auzit individul ăsta Hapgood despre el?

Nu exista nici un răspuns. Nici o organizaţie importantă, ca să nu mai vorbim de un guvern, nu poate exista fără o armată de secretare, stenografe, funcţionari, curieri şi oricare dintre ei poate să dezvăluie un document secret.

— Un lucru e sigur, reflectă Stannard de la Apărare. După chestia asta Tratatul Nantucket e mort ca o mumie. Trebuie să ne reviziuim bugetul apărării pornind de la premisa că nu se va face nici o reducere, că nu vor exista nici un fel de limite.

Quinn începu să cerceteze barurile din labirintul de străzi înguste care porneau din Schipperstraat. Se înfiinţă acolo pe la ora zece seara şi rămase până acestea se închiseră în zori, un marinar zdravăn, pe jumătate beat, care vorbea confuz franceza şi, în bar după bar, dădea peste cap câte un ţap de bere. Afară era frig şi prostituatele sumar îmbrăcate dârdâiau pe lângă radiatoarele electrice din vitrine. Uneori, după ce‑şi terminau tura, îşi trăgeau câte o haină pe ele şi plecau pe trotuar spre câte unul din barurile în care îşi luau ceva de băut şi îşi făceau schimbul curent de glume deocheate cu barmanul şi obişnuiţii localului.

Cele mai multe baruri purtau nume precum Las Vegas, Hollywood, California. Optimiştii lor proprietari sperau că aceste denumiri care aminteau de fascinanta vrajă a străinătăţii aveau să‑l convingă pe marinarul care rătăcea fără ţintă că în spatele uşilor de lemn domnea opulenţa. Dar în general, erau locuri prăpădite, dar calde, care serveau o bere de calitate.

Quinn îi spusese lui Sam că trebuia să‑l aştepte ori la hotel, ori în maşina parcată cu două străzi mai jos de Falcon Rui. Sam preferase maşina, ceea ce n‑o împiedică să primească o cantitate apreciabilă de propuneri prin fereastra acesteia.

Quinn stătea şi bea încet, observând mulţimea de localnici şi de străini care intrau şi ieşeau din barurile şi străzile respective. Pe mâna stângă, desenat cu tuşul cumpărat de la magazinul de obiecte de artă şi uşor pătat pentru a da impresia de vechime, avea pânza neagră de păianjen, cu păianjenul de un roşu aprins în centru. Se uită toată noaptea la nenumărate alte mâini stângi fără să descopere nimic asemănător.

Se plimbă pe Guit Straat şi Pauli Plein, luându‑şi câte o bere mică în fiecare bar apoi se întoarse în Schiperstraat şi o luă de la capăt. Fetele îl credeau nehotărât în căutarea unei femei. Clienţii masculini nu‑l băgau deloc în seamă pentru că erau şi ei într‑o permanentă mişcare. Vreo doi barmani, la a treia vizită, dădură din cap şi se hliziră la el.