— Iar te‑ai întors, n‑ai noroc?
Aveau dreptate, dar într‑un sens cu totul diferit. N‑avusese nici un noroc şi în zori se înapoie la Sam, care îl aştepta în maşină. Era pe jumătate adormită şi avea motorul pornit ca să se încălzească.
— Şi acum ce facem? îl întrebă ea în timp ce se întorceau la hotel.
— Mîncăm, dormim şi la noapte o luăm de la capăt, o lămuri el.
Sam fu deosebit de senzuală în dimineaţa pe care şi‑o petrecură în pat, gândindu‑se că poate Quinn fusese ispitit de fetele care îşi etalau nurii în Schipperstraat. Chiar dacă nu fusese, Quinn n‑avea nici un motiv s‑o dezamăgească.
În aceeaşi zi, Peter Cobb se întâlnea cu Cyrus Miller, la cererea lui, la ultimul etaj al Clădirii Pan‑Global.
— Vreau să ies, îl anunţă el cu un ton categoric. Ce s‑a petrecut cu băiatul ăsta este de‑a dreptul înfiorător. Asociaţii mei sunt şi ei de aceeaşi părere. Cyrus, ai promis că n‑o să se ajungă niciodată la asta. Ai spus că simpla răpire e suficientă ca să... schimbe lucrurile. Nu ne‑a trecut nici o clipă prin minte că băiatul o să moară. Dar ce i‑au făcut animalele astea... e oribil... e imoral...
Miller se ridică de la birou şi îl fulgeră cu privirea pe bărbatul mai tânăr.
— Nu‑mi mai ţine mie predici despre moralitate, băiete. Să nu te mai prind că faci aşa ceva. Nici eu n‑am vrut să se întâmple cum s‑a întâmplat, dar am ştiut cu toţii că s‑ar putea să fim obligaţi la asta. Chiar şi tu, Peter Cobb, martor mi‑e Dumnezeu chiar şi tu. Şi aşa a trebuit să fie. Spre deosebire de tine, eu m‑am rugat Lui ca să mă îndrume; spre deosebire de tine, eu mi‑am petrecut nopţi întregi rugându‑mă în genunchi pentru tânărul ăsta. Şi Domnul mi‑a dat răspunsul, amice; şi Domnul a grăit: Mai bine să fie sacrificat mielul acesta tânăr, decât să piară toată turma. Nu vorbim aici numai de un singur om, Cobb. E vorba de securitate, de supravieţuire, de chiar viaţa poporului american. Şi Domnul mi‑a grăit ce trebuie să fie trebuie să fie. Comunistul ăsta de la Washington trebuie doborât înainte să distrugă templul Domnului, templul care este toată ţara asta a noastră. Întoarce‑te la fabrica ta, Peter Cobb. Du‑te înapoi ca să transformi plugurile în săbiile de care avem nevoie ca să ne apărăm naţiunea şi sâ‑i distrugem pe antihriştii de la Moscova. Şi ţine‑ţi gura, domnule. Nu‑mi mai vorbi mie de moralitate pentru că aceasta este lucrarea Domnului şi El mi‑a grăit.
Peter Cobb se întoarse la fabrica sa complet zdruncinat.
***
Mihail Sergheevici Gorbaciov avea şi el o confruntare foarte serioasă în ziua aceea. Din nou, toată masa de conferinţe, lungă cât întreaga cameră, era plină de ziare occidentale care prezentau tărăşenia în poze şi titluri cu litere de‑o şchioapă. Nu avea nevoie de traducere decât pentru acestea din urmă. Ministerul de Externe i le prinsese cu agrafe de fiecare ziar.
Pe birou se mai afla şi un maldăr de rapoarte care n‑aveau nevoie de nici o traducere. Erau în limba rusă, de la toţi ambasadorii din lume, de la consulii generali şi de la proprii corespondenţi de presă ai URSS. Până şi în sateliţii est‑europeni fuseseră organizate demonstraţii anti‑sovietice. Moscova continua să nege cu toată sinceritatea, şi totuşi...
În calitatea sa de etnic rus şi de aparatcik de partid cu vechi state de serviciu, Gorbaciov nu era deloc un novice în realpolitik. Cunoştea foarte bine tactica dezinformării; nu‑şi înfiinţase Kremlinul un întreg departament dedicat acesteia? Numai în cadrul KGB‑ului nu exista oare un directorat întreg care se ocupa de semănarea sentimentelor anti‑occidentale prin plasarea unor minciuni bine ticluite şi a unor jumătăţi de adevăr şi mai devastatoare? Dar actul de dezinformare de care era vorba acum era de‑a dreptul incredibil.
Îl aştepta pe cel pe care‑l convocase cu mare nerăbdare. Era aproape de miezul nopţii şi fusese obligat să renunţe la vânătoarea de raţe programată pentru sfârşitul săptămânii pe lacurile nordice şi la picanta mâncare georgiană, una din cele două mari pasiuni ale sale.
Omul aşteptat veni de‑abia după miezul nopţii.
Mai mult decât oricine altcineva, secretarul general al URSS nu trebuie să se aştepte ca preşedintele KGB‑ului să fie un individ plin de căldură şi de afecţiune. Dar pe chipul general‑colonelului Vladimir Kriucikov se citea un aer de cruzime rece pe care Gorbaciov îl găsea întru totul detestabil.
E adevărat că îl promovase chiar el din postul de prim‑adjunct al preşedintelui când îl înlăturase pe Scebrikov, în urmă cu trei ani. Dar n‑avusese de ales. Trebuia să‑i ia locul unul dintre cei patru adjuncţi şi pregătirea juridică a lui Kriucikov îl impresionase în suficient de mare măsură ca să‑i ofere această funcţie. De atunci, însă, începuse să aibă mari rezerve.
Recunoştea că poate fusese prea dominat de dorinţa de a transforma Uniunea Sovietică într‑un „stat socialist bazat pe legalitate", în care legea să fie supremă, concepţie pe care Kremlinul o considerase înaintea lui burgheză. Fusese o perioadă extrem de frenetică în acele prime zile ale lunii octombrie când convocase o bruscă adunare generală a Comitetului Central pentru a‑şi inaugura propria Noapte a cuţitelor lungi împotriva oponenţilor. Poate că în graba sa îi scăpaseră unele lucruri. Printre care şi biografia lui Kriucikov.
Kriucikov activase în Procuratura Publică a lui Stalin, funcţie cu totul nepotrivită celor slabi din fire, şi participase la sălbatica represiune a revoltei din Ungaria din 1956, ajungând la KGB în 1967. Se cunoscuse cu Andropov în Ungaria, cel care avea să fie şeful KGB‑ului vreme de 15 ani. Andropov îl desemnase pe Scebrikov drept succesorul său, iar Scebrikov îl alesese pe Kriucikov ca să conducă ramura de spionaj extern, Primul directorat superior. Poate că el, secretarul general, subestimase vechile devotamente.
Îşi ridică privirea spre fruntea pleşuvă, ochii îngheţaţi, favoriţii încărunţiţi şi gura posomorâtă, cu colţurile lăsate. Şi îşi dădu seama că acest om ar fi putut, la urma urmelor, să‑i fie adversar.
Gorbaciov ocoli biroul şi îi întinse mâna, o strângere seacă şi fermă. Ca întotdeauna când vorbea cu cineva, i se uită tot timpul în ochi, de parcă ar fi căutat în ei semne de prefăcătorie sau de timiditate. Spre deosebire de majoritatea predecesorilor săi, îi făcea plăcere dacă lipseau amândouă. Îi arătă cu un gest al mâinii rapoartele primite din străinătate. Generalul clătină din cap. Le văzuse pe toate, ba chiar mai multe. Evită privirea lui Gorbaciov.
— Hai să fim cât mai scurţi, îi spuse Gorbaciov. Ştim ce se spune în ele. E o minciună. Noi continuăm să negăm. Minciuna asta nu trebuie să prindă. Dar de unde vine? Pe ce se bazează?
Kriucikov bătu cu dispreţ în mormanul de rapoarte. Cu toate că fusese rezidentul KGB la New York, ura America din toată inima.
— Tovarăşe secretar general, se pare că se bazează pe raportul unui om de ştiinţă britanic care a efectuat cercetările de laborator asupra modului în care a decedat americanul. Ori individul a minţit, ori i‑au modificat alţii raportul. Bănuiesc că e vorba de o şmecherie a americanilor.
Gorbaciov se întoarse şi se aşeză la birou. Îşi alese cuvintele cu mare atenţie.
— S‑ar putea cumva... cine ştie prin ce împrejurare... să existe un sâmbure de adevăr în toată acuzaţia asta?
Vladimir Kriucikov tresări speriat. În cadrul organizaţiei sale exista un departament care avea sarcina specifică de a concepe, inventa şi construi în laboratoare cele mai diabolice dispozitive de curmare a vieţii sau pur şi simplu de invalidare permanentă. Dar nu era cazul acum; nu asamblaseră nici o bombă care să fie pusă în cingătoarea lui Simon Cormack.