— Nu, tovarăşe, precis nu.
Gorbaciov se aplecă înainte şi bătu cu degetul în sugativa de pe birou.
— Descoperă, îi ordonă el. Odată pentru totdeauna, că e laie, că‑i bălaie, descoperă despre ce e vorba.
Generalul dădu din cap în semn că a înţeles şi ieşi din încăpere. Secretarul general rămase cu privirea pierdută în încăperea prelungă. Avea nevoie poate că trebuia mai bine să spună „avusese nevoie" de Tratatul Nantucket mai mult decât ştiau cei din Biroul Oval. Fără acesta, ţara lui înfrunta spectrul bombardierului invizibil B‑2 Stealth, iar el coşmarul de a trebui să încerce să facă rost de trei sute de miliarde de ruble pentru a reconstrui reţeaua de apărare anti‑aeriană. Până când avea să se isprăvească ţiţeiul.
Quinn îl reperă de‑abia în cea de‑a treia noapte. Era scund şi îndesat, cu urechile umflate şi nasul turtit ca de mops, de luptător cu pumnii. Stătea singur la marginea barului din Montana, o speluncă murdară din Oude Mann Straat, numită pe bună dreptate strada Bătrânului. Mai erau încă o duzină de oameni în local, dar nu vorbea nimeni cu el şi, după câte se părea, nici nu‑şi dorea aşa ceva.
În mâna dreaptă îşi ţinea berea iar în stânga o ţigară pe care şi‑o răsucise singur. Pe dosul mâinii erau pânza neagră cu păianjenul roşu. Quinn traversă tot localul şi se aşeză la două scaune de individ.
O vreme rămaseră amândoi tăcuţi. Mopsul aruncă o privire în direcţia lui Quinn dar fără să‑l bage în seamă. Se scurseră zece minute. Omul îşi răsuci o nouă ţigară. Quinn îi oferi un foc. Mopsul clătină din cap dar nu scoase nici un cuvânt. Un ins morocănos, suspicios, greu de atras în conversaţie.
Quinn prinse privirea barmanului şi îi făcu semn spre pahar. Acesta îi mai aduse o sticlă. Quinn făcu un gest spre paharul gol al omului de lângă el şi ridică întrebător din sprâncene. Mopsul îl refuză dând din cap, îşi vârî mâna în buzunar şi plăti pentru ce băuse.
Quinn oftă în sinea lui. Avea să fie foarte greu. Omul arăta a bătăuş de prin baruri; un ticălos de duzină care n‑avea minte nici cât un codoş nu că acesta ar fi avut nevoie de prea multă. Existau şanse foarte reduse ca să vorbească franceza şi mai mult ca sigur că era foarte posac. Dar se potrivea ca vârstă, aproape cincizeci, şi avea tatuajul. Va trebui să se mulţumească cu el.
Quinn plecă de la bar şi o găsi pe Sam ghemuită în maşină, la două străzi mai departe. Îi povesti cu glas scăzut ce voia să facă ea.
— Ţi‑ai ieşit din minţi? îl întrebă Sam. Nu pot să fac aşa ceva. Trebuie să te anunţ, domnule Quinn, că sunt fiica unui predicator din Rockcastle, continuă ea începând să zâmbească în timp ce vorbea.
Peste zece minute, Quinn era la loc pe scaunul de la bar, iar Sam îşi făcea intrarea. Îşi ridicase fusta atât de sus, încât talia trebuia să‑i fi ajuns pe la subsuori, dar era acoperită de tricoul până la gât. Folosise toată cutia de Kleenex din compartimentul pentru mănuşi ca să‑şi aducă pieptul, şi‑aşa destul de plin, la nişte dimensiuni înfiorătoare. Se îndreptă unduindu‑se către Quinn şi se aşeză pe scaunul dintre el şi mops. Mopsul se holbă la ea. La fel ca toţi ceilalţi. Quinn o trată cu indiferenţă.
Sam se întinse şi îl sărută pe obraz, apoi îi vârî limba în ureche. Quinn continua să n‑o bage în seamă. Mopsul îşi mutase privirea înapoi la pahar, dar din când în când, arunca o privire spre pieptul revărsat peste bar. Barmanul se apropie, zâmbi şi aruncă o privire întrebătoare.
— Whisky, comandă Sam.
Cuvântul e internaţional şi pronunţia n‑are cum să trădeze ţara de origine. O întrebă în flamandă dacă voia şi gheaţă. Sam nu înţelegea, dar îl aprobă dând energic din cap. I se aduse gheaţa. Dădu noroc cu Quinn, care nici nu se uita la ea. Ridicând din umeri, se întoarse spre mops şi ciocni paharul cu el. Surprins, acesta îi răspunse.
Cu bună ştiinţă, Sam deschise gura şi îşi trecu limba peste buza de jos, care îi strălucea umedă. Îl ademenea pe mops fără ruşine. Acesta îi răspunse, arătându‑şi dinţii rupţi într‑un surâs. Fără să mai aştepte, Sam se aplecă şi-l sărută pe gură.
Cu dosul palmei, Quinn o mătură de pe scaun, trântind‑o la podea, şi se aplecă spre mops.
— Vrei să te bagi în rahat dându‑te la curva mea? se răţoi el într‑o franceză de om beat.
Fără să mai aştepte răspunsul, îi arse o stângă care îl atinse pe mops în falcă şi îl aruncă pe spate în rumeguşul de pe jos.
Omul căzu zdravăn, se ridică la loc în picioare şi se aruncă asupra lui Quinn. Sam urmă instrucţiunile primite şi ieşi imediat pe uşă. Barmanul se întinse repede după telefonul de sub tejghea, formă 101, numărul poliţiei şi, când i se răspunse, anunţă scurt „Luptă la bar" şi le dădu adresa.
În cartierul respectiv există întotdeauna maşini de patrulă, mai ales noaptea, şi prima Sierra albă cu inscripţia POLIŢIE pe lateral îşi făcu apariţia după patru minute. Din ea coborâră doi poliţişti în uniformă, urmaţi îndeaproape de încă doi din altă maşină care sosise la douăzeci de secunde după ei.
Este de‑a dreptul surprinzător cât de multe pot distruge doi bătăuşi într‑un bar în numai patru minute. Quinn ştia că îl putea întrece pe mops, care era amorţit de băutură şi de ţigări, şi îl stâlci în pumni. Dar îl lăsă şi pe el să‑i tragă vreo două la coaste ca să îl încurajeze, apoi îi trase un pumn mai zdravăn în piept ca să‑l potolească. Când mopsul începu să dea semne că nu mai putea, Quinn intră într‑un corp la corp ca să‑l mai ajute.
Îmbrăţişaţi strâns, cei doi reuşiră să scoată din ţîţâni cea mai mare parte a mobilierului din bar, rostogolindu‑se prin rumeguş într‑un amestec de picioare de scaune, blaturi de mese, pahare şi sticle sparte.
La sosirea poliţiei, cei doi bătăuşi au fost arestaţi pe loc. Sediul central al poliţiei din cartier este Zona Vest P/l, iar cel mai apropiat post de poliţie pe Blindenstraat. Cele două maşini de patrulă îi lăsau acolo separat peste două minute, dându‑i în grija sergentului de serviciu Van Maes. Barmanul îşi socoti daunele şi dădu o declaraţie din spatele tejghelei. Nu era necesar să fie reţinut doar trebuia să‑şi conducă localul. Ofiţerii împărţiră daunele estimate pe din două şi îl puseră să semneze.
Bătăuşii arestaţi sunt întotdeauna ţinuţi separat la Blindenstraat. Sergentul Van Maes îl aruncă pe mops, pe care îl cunoştea foarte bine din alte întâlniri, în wachtkamera goală şi murdară din spatele biroului său; Quinn fu pus să stea pe o bancă tare din zona de primire în timp ce îi era examinat paşaportul.
— American, ei? întrebă Van Maes. N‑ar trebui să intraţi în încăierări, domnule Quinn. Pe Kuyper ăsta îl cunoaştem; mereu intră în belele. De data asta s‑a isprăvit. El v‑a lovit primul, nu?
— De fapt, eu l‑am atins.
Van Maes studie declaraţia barmanului.
— Hmm. Ja, barmanul zice că eraţi amândoi de vină. Păcat. Trebuie să vă reţin acum pe amândoi. De dimineaţă o să vă prezentaţi la Magistraat. Din cauza daunelor de la bar.
Magistraatul însemna multă hârţogăreală. Când, la ora cinci dimineaţa, o foarte elegantă tânără americancă într‑un costum sobru de afaceri se prezentă la postul de poliţie cu un teanc de bani ca să achite daunele de la Montana, sergentul Van Maes răsuflă uşurat.
— Achitaţi jumătatea de daune pricinuite de american, ja?
— Plăteşte pentru tot, îi spuse Quinn de pe bancă.
— Plătiţi şi partea lui Kuyper, domnule Quinn? E un criminal, ba înăuntru, ba afară, de când era copil. Are un cazier lung, tot felul de mărunţişuri mereu.