— Plăteşte şi pentru el, îi spuse Quinn lui Sam care se conformă. Având în vedere că nu mai există nici o datorie, mai vrei să continui ancheta, sergent?
— Nu prea. Puteţi pleca.
— Poate să vină şi el? Quinn arătă cu mâna spre wachtkamer în care Kuyper putea fi văzut prin uşă sforăind.
— Îl vreţi şi pe el?
— Sigur, suntem amici.
Sergentul îşi ridică sprâncenele, îl trezi pe Kuyper, îi spuse că străinul plătise şi pentru el, norocul lui, că altfel ar fi stat iar o săptămână la închisoare. Dar aşa, era liber să plece. Când sergentul Van Maes îşi ridică din nou privirea, doamna dispăruse. Americanul îşi petrecu braţul pe după umerii lui Kuyper şi plecară amândoi clătinându‑se pe treptele postului de poliţie. Spre marea uşurare a sergentului.
La Londra, cei doi oameni liniştiţi se întâlneau în pauza de prânz într‑un restaurant discret în care ospătarii i‑au lăsat singuri de îndată ce le‑au adus mâncarea. Cei doi se ştiau din vedere, mai bine zis din fotografii. Ştia fiecare cum îşi câştiga celălalt existenţa. Dacă vreun curios ar fi avut obrăznicia să‑i întrebe, ar fi aflat că englezul era funcţionar la Ministerul de externe iar celălalt era adjunctul ataşatului cultural de la ambasada sovietică.
N‑ar fi aflat însă niciodată, oricâte dosare ar fi studiat, că cel de la Ministerul de externe era adjunctul şefului secţiei sovietice de la Century House, sediul serviciului secret de spionaj din Marea Britanie; nici că cel care, chipurile, organiza vizita Corului de Stat din Georgia era Rezidentul adjunct al KGB‑ului în cadrul misiunii. Amândoi ştiau că se aflau acolo cu aprobarea guvernelor lor, că întâlnirea avea loc la cererea ruşilor şi că şeful SSS reflectase îndelung dacă să o permită sau nu. Britanicii cam ştiau ce voiau să îi întrebe ruşii.
După ce rămăşiţele cotletelor de miel au fost îndepărtate de pe masă şi ospătarul a plecat după cafele, rusul puse întrebarea cu pricina.
— Mă tem că da, Vitali Ivanovici, îi răspunse englezul cu gravitate.
Şi începu să vorbească mai multe minute în şir, prezentându‑i descoperirile din raportul de laborator al lui Barnard. Rusul era vizibil zdruncinat.
— E imposibil, spuse el în cele din urmă. Negările guvernului meu sunt cât se poate de adevărate.
Agentul spionajului britanic rămase tăcut. Ar fi putut să‑i spună că, după ce spui destule minciuni, când ajungi în sfârşit să spui adevărul e greu să te mai creadă lumea. Dar n‑o făcu. Dir buzunarul de la piept scoase o fotografie. Rusul o studie.
Imaginea era mărită de mai multe ori faţă de dimensiunea originală, cât o agrafă de birou. În fotografie avea 10 cm. Un minidet de la Baikonur.
— S‑a găsit asupra cadavrului?
Englezul clătină afirmativ din cap.
— Înfipt într‑un fragment de os care a ajuns în splină.
— Eu n‑am calificarea tehnică, îi spuse rusul. Pot s‑o păstrez?
— De aceea am şi adus‑o, îi răspunse cel de la SSS.
Drept răspuns, rusul oftă şi scoase şi el o bucată de hârtie. Englezul se uită la ea şi se încruntă. Era o adresă din Londra. Rusul ridică din umeri.
— Un mic gest, spuse el. Ceva ce a ajuns sub ochii noştri.
Cei doi îşi achitară nota de plată şi se despărţiră. După patru ore, departamentul special şi brigada anti‑teroristă se uneau pentru a face o razie într‑o casă semi‑izolată din Mill Hill şi a‑i aresta pe toţi cei patru membri al Unităţii de serviciu activ a A.R.I., capturând suficient echipament de produs bombe ca să fi realizat o duzină de atacuri majore în capitală.
Quinn îi propuse lui Kuyper să caute un bar care mai era încă deschis şi să bea ceva în cinstea eliberării. De data aceasta nu fu întâmpinat cu nici o obiecţiune. Kuyper nu‑i purta ranchiună pentru încăierarea din bar; de fapt, se plictisea de moarte şi bătaia îl mai înviorase. Faptul că îi fusese plătită amenda era un beneficiu suplimentar. Mai mult, mahmureala de care se resimţea trebuia uşurată cu o bere sau două şi dacă bărbatul cel înalt era şi cel care plătea...
Franceza lui Kuyper era înceată dar acceptabilă. Se părea că o înţelegea mult mai bine decât o vorbea. Quinn i se prezentă drept Jacques Degueldre, cetăţean francez din părinţi belgieni, plecat multă vreme pe mare cu marina comercială franceză.
La a doua bere, Kuyper observă tatuajul de pe dosul mâinii lui Quinn şi şi‑l oferi mândru şi pe al lui pentru comparaţie.
— Ehei, ce vremuri, nu? rânji Quinn.
Kuyper chicoti aducându‑şi aminte.
— Am spart ceva capete în zilele alea, îşi aminti el cu satisfacţie. Tu când ai intrat?
— În Congo, în 1962, îi răspunse Quinn.
Kuyper se încruntă, încercând să‑şi dea seama cum puteai să te înscrii în organizaţia Păianjenul în Congo. Quinn se aplecă spre el conspirativ.
— Am luptat acolo din '62 până în '67, spuse el. Cu Schramme şi Wauthier. Mişuna de belgieni pe acolo în zilele alea. Mai ales flamanzi. Cei mai buni luptători din lume.
Kuyper îl asculta cu satisfacţie. Dădu posomorât din cap, aprobând adevărul celor spuse de Quinn.
— Le‑am tras o lecţie pe cinste nemernicilor ălora de negri, ascultă‑mă pe mine.
Kuyper era şi mai satisfăcut.
— Era cât pe‑aci să merg şi eu, spuse el cu regret. Era clar că pierduse o ocazie capitală de a ucide o grămadă de africani. Numai că eram la puşcărie.
Quinn îi mai turnă o bere, a şaptea.
— Cel mai bun camarad al meu era de aici, continuă el. Erau patru tatuaţi cu păianjenul. Dar el era cel mai bun. Într‑o noapte ne‑am dus cu toţii în oraş, l‑am găsit pe unul care făcea tatuaje şi m‑au iniţiat şi pe mine, că tot trecusem deja prin toate probele. Poate că îl ştii şi tu de aici. Paul Uriaşul.
Kuyper lăsă cuvintele să‑i pătrundă foarte încet în minte, se gândi o vreme, se încruntă şi dădu din cap.
— Paul care?
— Să mă ia dracu' dacă mai ţin minte. Amândoi aveam douăzeci de ani. Şi a trecut atâta vreme. Nu‑i ziceam decât Paul Uriaşul. Un tip imens, peste doi metri. Un malac cât un camion. Avea cel puţin 120 kg. Trăzni‑l‑ar... cum îi mai zicea...?
Kuyper se însenină.
— Mi‑am adus aminte, îl anunţă el. Da, bun cu pumnii. A trebuit s‑o şteargă, înţelegi? Cu un pas înaintea curcanilor. De‑aia s‑a dus în Africa. Nemernicii îl căutau pentru un viol. Stai un pic... Marchais. Asta e, Paul Marchais.
— Sigur că da, îl susţinu Quinn. Bun băiat, Paul.
Steve Pyle, directorul general al BIAS, primi scrisoarea lui Andy Laing la zece zile după ce acesta o pusese la poştă. O citi în intimitatea biroului său şi, după ce termină, începură să‑i tremure mâinile. Toată treaba asta începea să devină un coşmar.
Ştia că noile înregistrări din computere rezistau la o verificare electronică opera colonelului de a şterge un set şi a‑l înlocui cu altul era aproape genială dar... Dacă i se întâmpla ceva ministrului, prinţul Abdul? Dacă ministerul avea să facă revizia din aprilie şi prinţul refuza să recunoască aprobarea de strângere a fondurilor? Iar el, Steve Pyle, nu avea decât cuvântul colonelului...
Încercă să ia legătura cu Easterhouse la telefon, dar acesta era plecat, Pyle nu află unde, pe undeva prin munţii din nord, de lângă Hail, unde făcea planuri cu un imam şiit care credea că Allah îşi pogorâse mâna asupra lui şi îi adusese papucii Profetului în picioare. Până să dea Pyle de colonel aveau să mai treacă trei zile.
Quinn îl îndopă pe Kuyper cu bere până pe la jumătatea după‑amiezii. Trebuia să fie foarte prevăzător. Prea puţin şi omul nu avea să îşi dezlege limba în suficientă măsură ca să treacă peste precauţia şi ursuzenia înnăscute; prea mult şi ar fi căzut pur şi simplu lat. Era genul acesta de beţiv.