— L‑am pierdut din vedere în 1967, spuse Quinn vorbind despre amicul lor comun şi dispărut Paul Marchais. Am întins‑o când a început să fie groasă pentru noi, mercii. Pun rămăşag că el n‑a şters‑o. Pesemne că a sfârşit‑o mort în vreun şanţ.
Kuyper chicoti, se uită în jurul lui şi se bătu în nas cu gestul pe care‑l face un prostănac atunci când îşi închipuie că ştie ceva deosebit.
— S‑a întors, spuse el voios. A scăpat. S‑a întors aici.
— În Belgia?
— Da l968 tre' să fi fost. De‑abia ieşisem şi eu de la pârnaie. L‑am văzut cu ochii mei.
Douăzeci şi trei de ani, se gândi Quinn. Putea să fie oriunde.
— Tare mi‑ar plăcea să mai beau o halbă cu Paul Uriaşul, să ne aducem aminte de demult, zise el gânditor.
Kuyper scutură din cap.
— Nici gând, zise el cu glasul omului beat. A dispărut. N‑a avut încotro, ce crezi, cu toată chestia aia cu poliţia. Ultima dată am auzit că lucra pe la un bâlci de distracţii de prin sud.
După cinci minute adormea. Quinn se întoarse la hotel destul de nesigur pe picioare. Simţea şi el nevoia să doarmă.
— E vremea să‑ţi mai câştigi şi tu pîinea, îi spuse el lui Sam. Du‑te la birourile de turism şi cere‑le să‑ţi spună tot ce ştiu despre parcurile de distracţii, parcurile principale, orice. În sudul ţării.
Era ora 18.30. Dormi douăsprezece ore.
— Două sunt, îi povesti Sam în timp ce‑şi luau micul dejun în cameră. Unul Bellewaerde. Ăsta‑i lângă oraşul Ieper din capătul cel mai de apus, lângă coastă şi graniţa cu Franţa. Sau mai e Walibi de lângă Wavre. Asta‑i la sud de Bruxelles. Am luat broşurile.
Cu puţin înainte de zece, Quinn duse bagajul la maşină. Odată ce îşi aleseseră sistemul de autostrăzi, nu era decât o altă cursă rapidă, spre sud pe lângă Mechelen, ocolind Bruxelles pe drumul de centură din jurul lui, şi iar spre sud pe E.40 spre Wavre. Mai departe, parcul de distracţii era anunţat prin indicatoare rutiere.
Era aproape, normal. Toate bâlciurile de distracţii arată triste în frigul posomorât al iernii, cu maşinile care vara se ciocnesc ghemuite în giulgiul lor de pânză, pavilioanele reci şi pustii, ploaia cenuşie scurgându‑se pe lanţurile căluşeilor şi vântul aruncând frunze umede şi cafenii în peştera lui Ali Baba. Din cauza ploii fusese întreruptă şi activitatea de întreţinere. Nici în biroul administraţiei nu era nimeni. Se îndreptară spre o cafenea aflată mai jos pe şosea.
— Şi acum ce facem? întrebă Sam.
— Domnul Van Eyck, la el acasă, spuse Quinn şi ceru cartea de telefon locală.
Chipul jovial al directorului parcului de distracţii, Bertie Van Eyck le zâmbea larg de pe coperta broşurii, deasupra invitaţiei scrise pentru toţi vizitatorii. Numele fiind flamand iar Wavre adânc implantat în teritoriul francez, nu existau decât trei Van Eyck în cartea de telefon. Unul dintre ei era Albert. Bertie. O adresă din afara oraşului. Mâncară de prânz şi porniră într‑acolo cu maşina, Quinn oprindu‑se de mai multe ori ca să ceară îndrumări.
Era o vilă plăcută pe un drum lung de ţară numit Chemin des Charrons. Le răspunse doamna Van Eyck şi îşi chemă soţul, care se ivi în curând în vestă tricotată de mână şi papuci de casă. Din spatele lui se auzea zgomotul unei transmisii sportive de la televizor.
Chiar dacă era de origine flamandă, Bertie Van Eyck lucra în domeniul turismului aşa că vorbea atât franceza, cât şi flamanda. Vorbea şi engleza la perfecţie. De la prima vedere îşi recunoscu vizitatorii ca fiind americani şi le spuse:
— Da, eu sunt Van Eyck. Pot să vă fiu de folos cu ceva?
— Sper din tot sufletul că da, domnule. Da, sigur că da, spuse Quinn. Îşi luase iar poza sa inocentă şi sociabilă de turist american, care o trăsese pe sfoară pe recepţionera de la hotelul Blackwood's. Eu şi cu doamna, nevasta mea de faţă, am venit în Belgia ca să încercăm să dăm de rudele noastre de aici. Ştiţi, bunicul meu din partea mamei, el era din Belgia, aşa că am nişte veri pe aici şi m‑am gândit că poate dau de urma lor, măcar unul sau doi, ar fi aşa de grozav să pot să le povestesc la toţi din familie când ne ducem înapoi în SUA...
Din televizor se auzi o explozie de zbierete. Van Eyck părea vizibil îngrijorat. Liderii campionatului belgian, Tournai, jucau cu campioana franceză Saint Etienne, o partidă de prima mână pe care nici un microbist nu putea s‑o piardă.
— Tare mi‑e teamă că eu n‑am nici o rudă în America, începu el.
— Nu, domnule, nu m‑aţi înţeles. Mi s‑a spus la Antwerp că nepotul mamei mele ar putea să fie angajat pe aici, la un parc de distracţii. Paul Marchais?
Van Eyck se încruntă şi dădu din. cap.
— Ştiu foarte bine ce personal am angajat. Nu avem pe nimeni cu numele acesta.
— Un tip mare şi voinic. Paul Uriaşul, aşa i se spune. Doi metri înălţime, lat cam aşa, tatuat pe mâna stângă...
— Ja, ja, dar nu‑i Marchais. Paul Lefort, vreţi să spuneţi.
— Păi, cine ştie, poate şi aşa, spuse Quinn. Parcă îmi aduc aminte că sora mămicii a fost căsătorită de doua ori, pesemne că şi‑a schimbat numele. Ştiţi cumva unde locuieşte?
— Aşteptaţi, vă rog.
Bertie Van Eyck reveni după două minute cu o bucată de hârtie. Apoi se întoarse glonţ la meciul de fotbal. Tournai marcase un gol şi el n‑apucase să‑l vadă.
— N‑am auzit niciodată, îi spuse Sam pe drumul de întoarcere la Wavre, o caricatură atât de groaznică de nătăfleţ american în vizită în Europa.
Quinn zâmbi.
— A mers bine, nu‑i aşa?
Găsiră pensiunea ţinută de Madame Garnier în spatele gării. Se făcea deja întuneric. Era o văduvă micuţă şi uscată, care începu imediat să‑i spună lui Quinn că n‑avea nici o cameră liberă dar o lăsă mai moale când acesta o anunţă că nu căuta aşa ceva ci doar dorea să aibă ocazia să discute cu prietenul lui, Paul Lefort. Vorbea franceza atât de fluent, încât văduva îl luă drept francez.
— Dar a plecat, monsieur. S‑a dus la lucru.
— La Walibi? întrebă Quinn.
— Dar bineînţeles. Roata mare. Face revizia motorului din perioada iernii.
Quinn făcu un elocvent gest galic de frustrare.
— Nu dau niciodată de el, se plânse el. La începutul lunii trecute am fost la bâlci şi era în concediu.
— Ah, dar nu în concediu, monsieur. I‑a murit biata maică‑sa. A bolit mult. Şi a îngrijit‑o până şi‑a dat ultima suflare la Antwerp.
Deci asta le spusese. Toată jumătatea lui septembrie şi întreaga lună octombrie lipsise de acasă şi de la lucru. Sigur că da, se gândi Quinn, dar zâmbi larg şi îi mulţumi doamnei Garnier, după care se întoarseră iar patru kilometri până la bâlci.
Era tot atât de pustiu ca şi în urmă cu şase ceasuri dar acum, în întuneric, arăta ca un oraş fantomă. Quinn sări peste gardul înconjurător şi o ajută pe Sam să treacă şi ea. Pe fundalul catifelat al nopţii putea să zărească lanţurile negre ale roţii gigantice, cea mai înaltă structură din parc.
Trecură pe lângă caruselul demontat, ai cărui cai vechi de lemn erau precis la adăpost, pe lângă chioşcul cu crenvurşti acum cu obloanele trase. Roata mare se înălţa deasupra lor în noapte.
— Stai aici, murmură Quinn.
Lăsând‑o pe Sam în umbră, înainta până la baza maşinii.
— Lefort, strigă el încet.
Nici un răspuns.
Scaunele duble care spânzurau de lanţurile lor de fier erau acoperite cu o pânză care le apăra interiorul. Nu era nimeni în sau sub scaunele cele mai apropiate de pământ. Poate că omul stătea ghemuit în umbră şi îl aştepta. Quinn aruncă o privire în spatele lui.