După ce discutaseră pe scurt în legătură cu raportul asupra petrolului, Kozlov le prezentase patru dosare, câte unul pentru fiecare. Acestea conţineau Planul Suvortov, pregătit de generalul‑maior Zemskov în cele nouă luni care se scurseseră din noiembrie. Mareşalul Kozlov îl mai ţinuse încă trei luni până când apreciase că situaţia de la miazăzi de graniţele ţării evoluase destul de mult pentru ca ofiţerii din subordinea lui să poată să preţuiască pe deplin cutezanţa acestui plan de acţiune. Acum că terminaseră lectura, păstrau cu toţii o tăcere prudentă. Nu voia nici unul să fie primul la cuvânt.
— Foarte bine, li se adresă mareşalul Kozlov. Aveţi vreun comentariu?
— Păi, îşi luă inima în dinţi adjunctul şefului de stat major, ne‑ar pune la dispoziţie o sursă de ţiţei suficient de bogată ca să ne ajungă până la jumătatea secolului viitor.
— Acesta este scopul final, remarcă Kozlov. Dar ce părere aveţi despre posibilităţile lui de realizare?
Aruncă o privire spre şeful înaltului Comandament de Sud.
— Invazia şi cucerirea nu ridică nici un fel de probleme, îi răspunse generalul cu patru stele din Baku. Din punctul acesta de vedere planul este absolut strălucit. Rezidenţa iniţială poate fi anihilată destul de uşor. Problema e cum o să‑i guvernăm după aceea pe împuţiţii ăia de acolo... Sunt fanatici cu toţii, nu‑i nici o îndoială... Va trebui să folosim metode extrem de dure.
— Asta se poate aranja, îi răspunse Kozlov calm.
— Va trebui să folosim numai soldaţi etnici ruşi, interveni paraşutistul. Noi îi folosim în orice caz, împreună cu ucrainienii. Cred că suntem de acord cu toţii că pentru aşa ceva este imposibil să avem încredere în diviziile din republicile musulmane.
Se auzi un murmur aprobator. Adjunctul GRU îşi ridică privirea.
— Uneori mă întreb dacă mai avem la ce să folosim diviziile astea musulmane. Şi trebuie să recunosc că e un motiv în plus ca să‑mi placă Planul Suvorov. Ne va permite să oprim răspândirea fundamentalismului islamic în republicile noastre de la sud. Îi anihilăm rădăcinile. Oamenii mei din sud mi‑au raportat că, în caz de luptă, probabil că nu o să putem pune nici o bază pe diviziile noastre musulmane.
Generalul din Baku nu găsi necesar să‑l contrazică.
— Împuţiţii dracului, mârîi el. Se înrăiesc pe zi ce trece. În loc să mă ocup de apărarea sudului, jumătate din vreme mi‑o petrec înăbuşind revoltele religioase de la Taşkent, Samarkand şi Aşhabad. Ce mi‑ar mai plăcea să‑i dau una în cap nenorocitului ăsta de Partid al lui Allah chiar la el acasă.
— Aşadar, reluă discuţia mareşalul Kozlov, avem trei aspecte pozitive. Este realizabil datorită graniţei foarte lungi şi expuse şi a haosului existent acolo; ne‑ar aduce petrol pentru o jumătate de secol şi i‑ar termina odată pentru totdeauna pe toţi predicatorii fundamentalişti. Ce ar fi contra...?
— Ce ne facem cu reacţia Occidentului? întrebă generalul paraşutist. Americanii ar putea declanşa al treilea război mondial pe chestia asta.
— Nu prea îmi vine să cred, îl contrazise adjunctul GRU care, după ani de studii, avea mai multă experienţă în legătură cu Occidentul decât toţi cei de faţă. Politicienii americani depind foarte mult de opinia publică şi pentru cei mai muţi americani nici un rău ce li s‑ar putea întâmpla iranienilor nu ar fi destul de mare ca să‑i satisfacă. Mă refer la masele largi de americani.
Erau toţi patru la curent cu recentele evenimente din Iran. După moartea ayatolahului Khomeini şi o perioadă de aprige conflicte politice interne la Teheran, succesiunea o preluase sângerosul judecător islamic Khalkhali pe care americanii îl văzuseră ultima oară jubilând asupra cadavrelor concetăţenilor lor, recuperate din deşert după tentativa eşuată de salvare a ostaticilor din ambasada Statelor Unite.
Khalkhali căutase să‑şi apere ascendentul de fragil instigând la instaurarea unui regim de teroare în interiorul Iranului şi folosind în acest scop mult temutele Patrule ale Sîngelui, Gasht‑e‑Sarallah. Până la urmă, văzînd că aceste Gărzi Revoluţionare ameninţau să‑i scape de sub control, se hotărâse să‑i exporte pe cei mai violenţi dintre ei pentru a comite o serie de atrocităţi teroriste în afara ţării, împotriva cetăţenilor şi posesiunilor americane din orientul Mijlociu şi din Europa, campanie ce ocupase atenţia întregii omeniri în cea mai mare parte a celor şase luni precedente.
În momentul în care cei cinci militari sovietici se adunaseră pentru a discuta invadarea şi ocuparea Iranului, Khalkhali era urât atât de populaţia ţării sale, care ajunsese să se sature până peste cap de Sfânta Teroare, cât şi de întregul Occident.
— Părerea mea este, reluă discuţia adjunctul GRU, că dacă vrem să‑l spânzurăm pe Khalkhali, publicul american ar fi de‑a dreptul fericit să ne ofere frânghia. Sigur că Washingtonul o să fie indignat dacă o să intrăm peste ei, dar congresmanii şi senatorii ascultă cu toţii ceea ce vorbesc oamenii de Ia ei de acasă şi or să se înghesuie să‑l sfătuiască pe Preşedinte să fie mai reţinut. Şi nu trebuie să uităm că, după câte se parc, zilele astea suntem prieteni la cataramă.
În jurul mesei se auzi un murmur aprobator, la care se alătură şi Kozlov.
— Şi atunci de unde o să vină opoziţia? întrebă el.
— Părerea mea este, continuă adjunctul GRU, că dacă îi vom pune pe americani în faţa unui fait accompli, în nici un caz nu va veni de la Washington. Cred mai degrabă că o să vină de la Novaia Ploşciad; omul nostru din Stavropol o să fie categoric împotrivă.
Novaia Ploşciad sau Piaţa Nouă este sediul Comitetului Central din Moscova, iar Stavropolul reprezenta o referinţă nu prea reverenţioasă la adresa Secretarului General, Mihail Gorbaciov, originar de acolo.
Cei cinci militari aprobară posomorâţi. Adjunctul GRU insistă asupra punctului său de vedere.
— Ştim cu toţii că de când blestematul ăsta de Cormack a devenit mare vedetă în Rusia la Vnukovo, acum un an, echipe ale Ministerelor Apărării din ambele ţării elaborează detaliile pentru încheierea unui tratat de reducere drastică a înarmării. Peste două săptămâni Gorbaciov o să meargă în America şi o să încerce să‑l semneze ca să îşi facă rost de suficiente resurse pentru dezvoltarea industriei petroliere pe plan intern. Atâta vreme cât va fi convins că îşi poate face rost de petrol în felul acesta, de ce credeţi că ar fi dispus să renunţe la nepreţuitul lui tratat şi să ne dea nouă aprobarea să invadăm Iranul?
— Şi dacă reuşeşte cu tratatul, oare Comitetul Central o să fie de acord să‑l ratifice? întrebă generalul din Baku.
— Comitetul Central e acum în mâinile lui, îi răspunse Kozlov. În ultimii doi ani a eliminat din el aproape toată opoziţia.
Conferinţa se încheie cu această notă pesimistă şi resemnată. Copiile Planului Suvorov au fost strânse şi încuiate în seiful mareşalului, iar generalii s‑au întors la posturile lor pregătiţi să păstreze tăcerea, să stea la pândă şi să aştepte.
Cu două săptămâni mai târziu, Cyrus Miller se afla şi el în conferinţă, dar numai cu o singură persoană, prieten şi coleg de‑o viaţă. Cyrus Miller şi Melville Scanlon se cunoscuseră în timpul războiului din Crimeea, când tânărul Scanlon, antreprenor din Galveston, îşi investise firavele venituri în câteva tancuri petroliere.