— Aţi primit raportul de la omul nostru din postul de la Londra cu privire la aşa‑zisa dovadă extrasă de britanici din cadavrul lui Simon Cormack.
Era o afirmaţie, nu o întrebare. Kirpicenko ştia că secretarul general trebuia să‑l fi văzut. Ceruse rezultatele întâlnirii de la Londra de îndată ce sosiseră. Gorbaciov încuviinţă din cap.
— Şi trebuie să ştiţi, tovarăşe secretar general, că toţi colegii noştri din armată neagă că fotografia reprezintă un obiect din dotarea lor.
Programul spaţial de la Baikonur era în subordinea armatei. O altă clătinare a capului. Kirpicenko se aruncă în gol.
— Acum patru luni am predat un raport primit de la rezidentul meu din Belgrad, pe care l‑am considerat atât de important încât l‑am desemnat să fie transmis de tovarăşul preşedinte personal la acest cabinet.
Gorbaciov înţepeni. Motivul ieşise la iveală. Ofiţerul din faţa lui, chiar dacă superior, îl lucra pe la spate pe Kriucikov. Mai bine pentru dumneata să fie vorba de ceva serios, tovarăşe general, se gândi el. Chipul îi rămase impasibil.
— Mă aşteptam, să primesc instrucţiuni de a continua cercetările. N‑am primit nimic. Mi‑a trecut apoi prin minte că poate nici n‑aţi văzut deloc raportul din august la urma urmelor, e luna concediilor...
Gorbaciov îşi aminti de vacanţa ratată. Refuznicii ăia evrei bătuţi în plină stradă la Moscova în faţa camerelor de luat vederi ale mediilor de informare occidentale.
— Ai o copie a raportului la dumneata, tovarăşe general? întrebă el neliniştit.
Kirpicenko scose două foi împăturite din buzunarul hainei de dedesubt. Purta întotdeauna haine civile, nu putea să sufere uniformele.
— S‑ar putea să nu existe nici o legătură, tovarăşe secretar general. Sper să nu. Dar nu‑mi plac coincidenţele. Am fost antrenat ca să nu‑mi placă.
Mihail Gorbaciov studie raportul maiorului Kerkorian din Belgrad şi se încruntă nedurnerit.
— Cine sunt indivizii ăştia? întrebă el.
— Cinci industriaşi americani. Pe tipul Miller l‑am identificat că este de extremă dreaptă, un individ care ne urăşte ţara. Tipul Scanlon e antreprenor; ceea ce americanii numesc intermediar. Ceilalţi trei fabrică armament extrem de sofisticat pentru Pentagon. Numai cu datele tehnice pe care le au în cap şi n‑ar fi trebuit niciodată să se expună riscului de a ne vizita teritoriul.
— Dar chiar au venit? întrebă Gorbaciov. Pe ascuns cu un transport militar? Ca să aterizeze la Odesa?
— Tocmai asta‑i coincidenţa, îi spuse şeful spionilor. Am verificat la cei de la controlul aerian al traficului militar. După ce Antonovul a ieşit din spaţiul aerian român, şi‑a modificat planul de zbor, a trecut peste Odesa şi a aterizat la Baku.
— Azerbaigean? Ce naiba au făcut ei în Azerbaigean?
— Baku, tovarăşe secretar general, este cartierul general al înaltului Comandament de Sud.
— Dar e o bază militară strict secretă. Ce‑au făcut acolo?
— Nu ştiu. Au dispărut după aterizare, au petrecut 16 ore în interiorul bazei şi s‑au întors la aceeaşi bază aeriană din Iugoslavia cu acelaşi avion. S‑au întors apoi în America. N‑au vânat nici un mistreţ, n‑au făcut nici o vacanţă.
— Altceva?
— O ultimă coincidenţă. În ziua respectivă mareşalul Kozlov era într‑o inspecţie la cartierul general din Baku. De rutină. Aşa spune.
După plecarea lui, Mihail Gorbaciov anulă toate audienţele şi stătu să reflecteze la cele aflate. Era rău, totul era rău, aproape totul. Dar era şi o recompensă. Adversarul său, generalul conservator care conducea KGB‑ul făcuse o greşeală foarte serioasă.
Ştirile proaste nu erau reduse doar la Piaţa Nouă din Moscova. Pătrunseseră şi în elegantul cabinet de la ultimul etaj al lui Steve Pyle din Riad. Colonelul Easterhouse lăsă jos scrisoarea lui Andy Laing.
— Înţeleg, zise el.
— Hristoase, căcatul ăsta mic tot mai poate să ne bage în belele mari, se vaită Pyle. Or arată înregistrările din computer ceva diferit de ceea ce susţine el. Dar dacă tot continuă să facă afirmaţii din astea, poate că revizorii contabili de la minister or să vrea să arunce o privire, o privire ca lumea. Înainte de aprilie. Vreau să spun, ştiu foarte bine că toată treaba asta are aprobarea prinţului Abdul în persoană şi e pentru o cauză bună dar, dă‑o naibii, ştii şi dumneata cum sunt oamenii ăştia. Presupunând că o să‑şi retragă protecţia, că o să spună că habar n‑are de aşa ceva... Pot să fac asta, ştii foarte bine. Uite ce e, poate că ar trebui să pui pur şi simplu banii ăştia la loc şi să găseşti fondurile în altă parte...
Easterhouse stătea cu ochii săi albastru deschis pierduţi în continuare în deşert. E chiar mai rău, prietene, se gândea el. Nu există nici o permisiune a prinţului Abdul, nici o aprobare a Casei regale. Şi jumătate din bani s‑au şi dus deja pe finanţarea unei lovituri care într‑o bună zi avea să aducă ordine şi disciplină, ordinea şi disciplina lui, printre economiile zănatice şi structurile politice instabile din tot Orientul Mijlociu. Se îndoia că şi Casa de Saud vedea lucrurile la fel, sau chiar departamentul de Stat.
— Calmează‑te, Steve, îi spuse el cu glas liniştitor. Doar ştii pe cine reprezint eu aici. Au să se ia măsuri. Te asigur.
Pyle îl conduse să plece dar nu era liniştit deloc. Până şi CIA mai încurca uneori borcanele, îşi aminti el cu mare întârziere. Dacă ar fi ştiut mai multe şi ar fi citit mai puţină literatură, ar fi trebuit să ştie că un ofiţer superior al Companiei nu putea să aibă gradul de colonel. Langley nu angajează foşti ofiţeri de armată. Pyle începu să se îngrijoreze.
În timp ce cobora scările, Easterhouse îşi dădu seama că era obligat să se întoarcă în Statele Unite pentru consultări. În orice caz, era timpul. Toate lucrurile erau la locul lor şi ticăiau ca o bombă răbdătoare. Îşi depăşise termenele. Era cazul să le prezinte patronilor săi un raport asupra situaţiei. Şi cât era acolo avea să menţioneze numele lui Andy Laing. Sigur că omul ăsta putea fi cumpărat, convins să‑şi înceteze tirul, cel puţin până în aprilie?
Nu îşi dădea seama cât de mult greşea.
— Dieter, ai o datorie faţă de mine şi a venit scadenţa.
Quinn stătea cu cunoscutul său într‑un bar de la două blocuri de biroul în care lucra acesta. Sam asculta iar cunoscutul arăta îngrijorat.
— Dar, Quinn, te rog încearcă să înţelegi. Nu e vorba de regulamentul de ordine interioară. Legea federală chiar interzice accesul la morgă al celor care nu sunt angajaţi.
Dieter Lutz era cu zece ani mai tânăr decât Quinn dar mult mai prosper. Avea luciul unei cariere înfloritoare. De fapt, era reporter superior angajat al ziarului Der Spigel, cea mai mare şi mai prestigioasă publicaţie de ştiri curente din Germania.
Nu fusese însă întotdeauna aşa. Pe vremuri era liber‑profesionist şi trăia de azi pe mâine, încercând s‑o ia cu un pas înaintea concurenţei ori de câte ori apărea câte o istorie. Existase o răpire care ocupase zile în şir prima pagină. În cel mai delicat moment al negocierilor cu răpitorii, Lutz scăpase din neatenţie un amănunt care aproape că ratase târgul.
Poliţia înfuriată voise să afle de unde provenea scăparea. Victima era un mare industriaş, un binefăcător al partidului şi Bonnul, făcuse presiuni crâncene asupra poliţiei. Quinn ştiuse cine era vinovatul dar păstrase tăcerea. Răul fusese deja făcut, trebuia acum reparat şi distrugerea unui tânăr reporter cu prea mult entuziasm şi prea puţină minte n‑avea cum să îndrepte lucrurile.