— Dacă e trecut în ele, zise Lutz.
— Caziere? întrebă Quinn.
— Dacă nu e ceva federal, trebuie trecut pe la autorităţi de poliţie separate, îi răspunse Lutz. Ştii foarte bine că de la război, când aliaţii au fost atât de amabili ca să ne scrie constituţia, totul este descentralizat. Ca să nu mai putem să avem un alt Hitler. Face ca depistarea cuiva să fie o treabă foarte amuzantă. Ştiu asta face parte din meserie. Dar un om ca ăsta... prea puţine şanse. Dacă vrea să dispară, dispare. Şi ăsta aşa vrea, că altfel ar fi dat măcar un interviu în 23 de ani, ar fi apărut în ziare. Dar nimic. Dacă da, ar fi fost în dosarele noastre.
Quinn mai avea o ultimă întrebare. De unde era originar Bernhardt ăsta? Lutz se uită prin hârtii.
— Dortmund, zise el. S‑a născut şi a crescut la Dortmund. Poate ştie ceva poliţia de acolo. Dar n‑o să‑ţi spună. Drepturile omului, înţelegi suntem foarte pătrunşi de drepturile omului în Germania.
Quinn îi mulţumi şi îl lăsă să plece. Plecă şi el împreună cu Sam, plimbându‑se apoi pe stradă în căutarea unui restaurant promiţător.
— Unde mergem în continuare? întrebă ea.
— La Dortmund, îi răspunse el. Cunosc un om în Dortmund.
— Iubitule, observă ea, tu cunoşti câte un om peste tot.
Pe la mijlocul lui noiembrie, Michael Odell se afla singur cu Preşedintele Cormack în Biroul Oval. Vicepreşedintele era şocat de schimbarea pe care o suferise vechiul său prieten. Departe de a‑şi fi revenit după înmormântare, John Cormack parcă se împuţinase.
Nu numai înfăţişarea fizică îl îngrijora pe Odell; puterea de concentrare dinainte dispăruse, vechea incisivitate se topise. Încercă să‑i atragă atenţia Preşedintelui asupra agendei de întrevederi.
— Ah, da, spuse Cormack, făcând o încercare de înviorare. Hai să ne uităm.
Începu să studieze pagina pentru luni.
— John, e marţi, îi spuse Odell cu blândeţe.
În timp ce întorcea paginile, Odell observă liniile roşii şi groase de întrevederi anulate. Era un şef de stat din NATO în oraş. Preşedintele ar trebui să‑l întâmpine pe pajiştea de la Casa Albă; nu să ducă tratative cu el europenii înţelegeau asta ci doar să‑l întâmpine.
În plus, problema nu era dacă liderul european avea să înţeleagă; problema era dacă presa americană avea să înţeleagă în caz că preşedintele nu se arăta. Odell se temea că putea să înţeleagă chiar prea bine.
— Du‑te tu în locul meu, Michael, îl imploră Cormack.
Vicepreşedintele încuviinţă din cap.
— Desigur, spuse el posomorât.
Era a treia întrevedere anulată într‑o săptămână. Hârţogăreala putea fi foarte bine rezolvată pe plan intern; Casa Albă avea în prezent o echipă foarte bună. Cormack alesese bine. Dar poporul american investeşte foarte multă putere în omul acela care este Preşedintele, Capul Statului, Şeful Executivului, Comandantul şef al Forţelor armate, omul cu degetul pe butonul nuclear. Cu anumite condiţii. Una este ca să li se dea dreptul de a‑l vedea în acţiune des.
Procurorul general era cel care peste o oră avea să dea glas temerilor lui Odell.
— Nu poate să stea aşa o veşnicie, zise Walters.
Odell le adusese la cunoştinţă starea în care îl găsise pe Preşedinte. Nu erau prezenţi decât cei şase apropiaţi Odell, Stannard, Walters, Donaldson, Reed şi Johnson plus Armitage care fusese convocat alături de ei pe post de consilier.
Doctorul Armitage le explică faptul că Preşedintele Cormack suferea un sever şoc post‑traumatic din care părea incapabil să‑şi revină.
— Ce vrea să spună asta, minus jargonul? se răsti Odell.
Asta însemna, le spuse Armitage cu răbdare, că Şeful Executivului era cuprins de o durere personală atât de profundă, încât îi lipsea voinţa de a mai continua.
În urma răpirii, îi informă psihiatrul, mai existaseră traume similare, dar nu atât de profunde. Atunci problema o reprezentau stresul, şi anxietatea, născute din ignoranţă şi îngrijorare neştiind ce se întâmpla cu fiul său, dacă băiatul era în viaţă sau mort, în bună stare sau maltratat, sau dacă avea să fie eliberat.
În timpul detenţiei greutatea se mai uşurase cumva. Aflase prin Quinn că cel puţin fiul său era în viaţă. Pe măsură ce se apropia schimbul, parcă îşi mai revenise.
Dar moartea unicului copil şi metoda brutală şi sălbatică prin care fusese ucis erau ca o lovitură fizică. Prea introvertit ca să se descarce cu uşurinţă, prea inhibat ca să‑şi exprime durerea, se adâncise într‑o melancolie permanentă care îi măcina forţele mentale şi morale, calităţile pe care oamenii le numesc voinţă.
Comitetul asculta mohorât. Se bazau pe psihiatru ca să le spună ce era în mintea Preşedintelui lor. În puţinele ocazii în care îl văzuseră n‑aveau nevoie de nici un doctor ca să le spună ce vedeau şi ei cu ochii lor. Un om terminat şi consternat; obosit până la nivelul unei extenuări profunde, îmbătrânit înainte de vreme, lipsit de energie şi de interes. Mai fuseseră şi mai înainte preşedinţi bolnavi în timpul mandatului; maşinăria statului putea să facă faţă. Dar niciodată ceva asemănător. Chiar şi fără întrebările tot mai insistente ale presei, unii dintre cei prezenţi începuseră să‑şi pună şi singuri întrebarea dacă John Cormack mai putea, sau ar mai fi trebuit, să‑şi continue mandatul.
Bill Walters îl ascultă pe psihiatru cu un chip lipsit de expresie. Avea 44 de ani şi era cel mai tânăr membru al Cabinetului, jurist strălucit şi tenace din California. John Cormack îl adusese la Washington ca procuror general pentru a se folosi de talentele lui în lupta împotriva crimei organizate, care acum se ascundea din ce în ce mai mult în spatele faţadei corporaţiilor. Cei care‑l admirau recunoşteau că putea fi neîndurător, chiar dacă urmărea să impună supremaţia legii; duşmanii, şi îşi făcuse câţiva, se temeau de implacabilitatea lui.
Era plăcut la înfăţişare, uneori aproape juvenil, cu haine tinereşti şi păr îngrijit, tuns şi uscat cu foehnul. Dar în spatele farmecului exista o răceală, o impasibilitate care îi ascundea interiorul. Cei care avuseseră ocazia să ducă tratative cu el observaseră că singurul semn că se apropia de ţintă era faptul că înceta să clipească. Atunci privirea lui holbată putea să fie foarte enervantă. După ce Armitage ieşi din încăpere, Walters rupse tăcerea mohorâtă.
— S‑ar putea, domnilor, să trebuiască să ne gândim serios la al 25‑lea.
Ştiau cu toţii, de el, dar Walters era primul care îl invoca. Conform Amendamentului 25, vicepreşedintele împreună cu majoritatea Cabinetului puteau să comunice în scris preşedintelui pro tempore şi preşedintelui Camerei Reprezentanţilor părerea lor că Preşedintele nu mai era capabil să‑şi exercite prerogativele şi funcţia conform mandatului. Secţiunea 4 din Amendamentul 25, mai precis.
— Nu mă îndoiesc că l‑ai memorat, se răsti Odell.
— Mai uşor, Michael, îi spuse Jim Donaldson. Bill doar l‑a menţionat.
— O să‑şi dea demisia înainte de asta, spuse Odell.
— Da, aprobă Walters ca să‑l liniştească. Pe motive de sănătate, absolut justificate, şi cu simpatia şi recunoştinţa naţiunii. S‑ar putea doar ca noi să trebuiască să i‑o spunem. Asta‑i tot.
— Nu încă, desigur, protestă Stannard.
— Haide, haide. Mai e timp, interveni Reed. Durerea o să treacă în mod cert. O să‑şi revină. Să fie iar cum a fost.
— Şi dacă nu? întrebă Walters. Privirea lui fixă se plimbă pe chipurile celor din încăpere.
Michael Odell se ridică brusc. Avusese ocazia să mai participe şi la alte lupte politice la vremea lui, dar Walters avea o răceală pe care nu putuse s‑o sufere niciodată. Individul nu bea şi, după cum arăta nevastă‑sa, probabil că şi dragoste făcea tot după poruncile cărţii.