— Dar vor răspunde unei anchete a poliţiei, observă Quinn. Mă gândeam că poate dumneavoastră aveţi prieteni pe la poliţia orăşenească sau de stat.
— Aha, zise Moritz.
Numai el ştia câte donaţii făcuse la acţiunile de binefacere ale poliţiei din Dortmund şi din statul Westfalia. Ca în orice altă ţară din lume, banii înseamnă putere şi ambele pot cumpăra orice informaţii.
— Lasă‑mă 24 de ore. O să te sun eu.
Se ţinu de cuvânt dar avea un ton distant când telefonă la Romischer Kaiser a doua zi dimineaţa, de parcă odată cu informaţiile i se dăduse şi un avertisment.
— Werner Richard Bernhardt, spuse el de parcă citea nişte notiţe, 48 de ani, fost mercenar în Congo. Da, trăieşte, aici în Germania. E pe lista de angajaţi personali ai lui Horst Lenzlinger, traficantul de arme.
— Mulţumesc. Unde îl pot găsi pe Herr Lenzlinger?
— Nu e prea uşor. Are un birou în Bremen dar stă mai mult pe lângă Oldenburg, comitatul Ammerland. Ca şi mine, e un om foarte retras. Dar asemănarea se opreşte aici. Fii atent cu Lenzlinger, Herr Quinn. Sursele mele spun că în ciuda faţadei respectabile e un gangster.
Îi dădu lui Quinn ambele adrese.
— Mulţumesc, îi suse Quinn în timp ce şi le nota.
Urmă o pauză jenantă la celălalt capăt al firului.
— Un ultim lucru. Îmi pare rău. Un mesaj de la poliţia din Dortmund. Te roagă să pleci din Dortmund. Să nu te mai întorci. Asta‑i tot.
Zvonul despre rolul lui Quinn în ceea ce se întâmplase pe drumul din Buckinghamshire pornea să se răspândească. În scurtă vreme uşile aveau să înceapă să i se închidă în multe locuri.
— Eşti în stare să treci la volan? o întrebă pe Sam după ce‑şi făcuseră bagajele şi plătiseră hotelul.
— Sigur. Încotro?
— Bremen.
Sam studie harta.
— Dumnezeule mare, e la jumătatea drumului spre Hamburg.
— Două treimi, de fapt. Ia‑o pe E. 37 spre Osnabruck şi fii atentă la indicatoare. O să‑ţi placă la nebunie.
În aceeaşi seară, colonelul Robert Easterhouse pleca de la Joddah la Londra şi de acolo, după schimbarea avionului, direct la Houston. Cât traversă Atlanticul avu acces la o întreagă gamă de ziare şi reviste americane.
Trei din ele cuprindeau articole pe aceeaşi temă şi raţionamentul celor trei autori era remarcabil de asemănător. Mai erau numai 12 luni până la alegerile prezidenţiale din noiembrie 1992. În mod normal alegerea candidatului republican nu era câtuşi de puţin alegere. Candidatul republican nu mai era nevoie să fie ales. Preşedintele Cormack putea să‑şi asigure candidatura pentru al doilea mandat fără nici o opoziţie.
Dar evenimentele din ultimele şase săptămâni nu fuseseră deloc normale, le spuneau reporterii cititorilor lor de parcă aceştia n‑ar fi ştiut şi singuri. Şi continuau cu descrierea efectului pe care îl avusese asupra Preşedintelui Cormack pierderea fiului: traumatică şi mutilantă.
Cei trei autori enumerau o listă întreagă de lipsă de concentrare, cuvântări anulate şi apariţii publice abandonate în cele două săptămâni care se scurseseră de la funeraliile de pe insula Nantucket „Omul invizibil" îl numea unul dintre ei pe Şeful Executivului.
Concluzia la care ajungeau era şi ea extrem de similară. N‑ar fi mai bine ca Preşedintele să renunţe în favoarea vicepreşedintelui Odell, dându‑i acestuia posibilitatea de a ocupa funcţia în următoarele douăsprezece luni şi a se pregăti pentru realegere în noiembrie 1992?
La urma urmelor, raţiona Time, principalul punct din politica externă de apărare şi economică a lui Cormack, reducerea bugetului apărării cu 100 de miliarde, concomitent cu efectuarea aceleiaşi reduceri de către URSS, intrase deja la apă.
„Cu burta în sus", aşa descria Newsweek şansele de ratificare a tratatului de către Senat după vacanţa de Crăciun.
Easterhouse ateriză la Houston aproape de miezul nopţii, după douăsprezece ore de zbor şi două pe aeroportul din Londra. Titlurile ziarelor de la chioşcurile aeroportului Houston erau şi mai limpezi: Michael Odell era texan şi, dacă avea să‑i urmeze lui Cormack, ar fi fost primul preşedinte texan de la Lyndon Johnson încoace.
Conferinţa Grupului Alamo era programată peste două zile în clădirea Pan‑Global. O limuzină a firmei îl duse pe Easterhouse la Remington, unde îi fusese reţinut un apartament. Înainte de culcare, prinse ultima emisiune de actualităţi. Se punea din nou aceeaşi întrebare.
Colonelul nu fusese informat despre Planul Travis. Nu era necesar să‑i cunoască amănuntele. Dar ştia foarte bine că schimbarea Şefului Executivului ar fi înlăturat şi ultimul obstacol din calea fructificării strădaniilor sale luarea în stăpânire a Riadului şi a terenurilor petrolifere de la Hasa de către un detaşament de intervenţie rapidă trimis de un Preşedinte gata de o astfel de acţiune.
„La ţanc, se gândi el în timp ce luneca în somn. Taman la ţanc".
Placa mică de alamă de pe zidul depozitului renovat, de lângă uşa cu panel de tek, anunţa simplu: THOR SPEDITION AG. După toate aparenţele, Lanzlinger îşi ascundea adevărata natură a afacerilor sale sub faţada unei companii de transport cu camioanele, cu toate că aici nu se vedea nici urmă de maşinării iar mirosul de motorină nu ajunsese niciodată să pătrundă până în intimitatea mochetată a birourilor de la etajul IV spre care urca Quinn.
În stradă era un intercom prin care se cerea admiterea şi încă unul cu o cameră tv cu circuit închis la capătul coridorului de la etajul IV. Transformarea magaziei din strada aflată în apropierea docurilor acolo unde fluviul Weser se opreşte din drumul său spre Marea Nordului pentru a oferi raţiunea de a exista a vechiului Bremen nu fusese deloc ieftină.
Secretara din biroul în care pătrunse Quinn era parcă scoasă din reclame. Dacă Lenzlinger ar fi avut vreun camion, putea să‑l pornească pur şi simplu cu o lovitură.
— Ja, bitte? îl întrebă ea cu o privire care arăta limpede că el, nu ea, era cel care adresa rugămintea.
— Doresc să am ocazia de a discuta cu Herr Lenzlinger, îi spuse Quinn.
Secretara îşi notă numele şi dispăru în sanctuarul privat închizând uşa după ea. Quinn avea impresia că oglinda din peretele despărţitor reflecta imaginile doar într‑o singură direcţie. Se întoarse după treizeci de secunde.
— Şi în ce problemă, vă rog, domnule Quinn?
— Aş dori să am prilejul de a mă întâlni cu unul din angajaţii lui Herr Lenzlinger, un oarecare Werner Bernhardt, îi răspunse el.
Secretara dispăru din nou în culise. De data aceasta rămase mai mult de un minut. La întoarcere, închise ferm uşa asupra oricui o fi fost cel care se afla înăuntru.
— Regret, Herr Lenzlinger nu e liber şi nu poate să vorbească cu dumneavoastră, îl anunţă ea.
Suna fără nici un drept de apel.
— O să aştept, spuse Quinn.
Secretara îi aruncă o privire elocventă. Părea să spună că regreta din adâncul sufletului că, din cauza vârstei, scăpase ocazia de a conduce un lagăr de concentrare în care să‑l fi avut şi pe dumnealui. Dispăru pentru a treia oară. După ce se întoarse, se aşeză la biroul ei ignorându‑l complet şi începu să bată la maşină cu o înverşunare concentrată.
Se deschise o altă uşă din zona de primire şi un bărbat îşi făcu apariţia. Genul care ar fi putut să fi fost şofer de camion; un frigider‑congelator ambulant. Costumul gri deschis era croit cu destulă îndemânare ca să‑i ascundă masele de muşchi vânjoşi de sub el; tunsoarea scurtă şi umflată, loţiunea după ras şi pojghiţa de civilizaţie nu erau din cele ieftine. Sub toate acestea se ascundea un bătăuş.