— Herr Quinn, spuse el liniştit. Herr Lenzlinger nu are timp să vă vadă sau să vă răspundă la întrebări.
— Acuma nu, încuviinţă Quinn.
— Nici acum şi nici altă dată, domnule Quinn. Vă rog să plecaţi.
Quinn avea sentimentul că întrevederea se încheiase. Coborî în stradă şi traversă pe partea cealaltă, unde îl aştepta Sam în maşină.
— Nu are vreme în timpul programului, o anunţă el. O să trebuiască să ne vedem la el acasă. Hai la Oldenburg.
Un alt oraş străvechi, cu un port fluvial pe care se făcea de veacuri comerţ pe fluviul Hunter, fusese cândva reşedinţa conţilor de Oldenburg. Centrul, Oraşul Vechi, mai e încă înconjurat de porţiuni din fostul zid al oraşului şi un şanţ cu apă format dintr‑o serie de canale legate între ele.
Quinn găsi un hotel dintre acelea pe care le prefera, un han liniştit cu o curte înconjurată de ziduri, cu numele de Graf von Oldenburg, de pe strada Sfântul Duh.
Înainte de ora închiderii mai avea vreme să facă o vizită la un magazin cu articole de fierărie şi altul de voiaj; de la un chioşc îşi cumpără o hartă la cea mai mare scară a împrejurimilor. După cină, o ului pe Sam petrecându‑şi un ceas în odaie şi făcând noduri la fiecare 25 cm pe frânghia de 25 m cumpărată de la Fierărie. La urmă, legă o ancoră cu trei picioare la unul din capete.
— Unde te duci? îl întrebă Sam.
— Presupun că într‑un pom, fu tot ce‑i răspunse.
O lăsă dormind în bezna dinaintea zorilor.
Descoperi domeniul Lanzlinger după o oră, în partea de apus a oraşului, la sud de marele lac Bad Zwischenahn, între satele Portsloge şi Janstrat. Era un ţinut de şes care se întindea fără nici o ridicătură înspre Ems la apus, pentru a deveni după 60 de mile Olanda de nord.
Intersectat de o puzderie de râuri şi canale care drenau câmpia umedă spre mare, ţinutul dintre Oldenburg şi graniţă este înţesat cu păduri de fag, stejar şi conifere. Domeniul lui Lanzlinger se afla întră două păduri. Era un fost conac fortificat, înconjurat acum de propriul său parc de cinci acri şi împrejmuit de un zid înalt de doi metri şi jumătate.
Quinn, îmbrăcat din cap până în picioare într‑o uniformă verde de camuflaj, cu faţa acoperită de o mască de scrimă, îşi petrecu toată dimineaţa întins pe ramura unui copac uriaş din pădurea de peste drum de domeniu. Binoclul de mare precizie îi arăta tot ce avea nevoie să ştie.
Conacul din piatră cenuşie forma împreună cu acareturile un fel de L. Latura mai scurtă era casa principală, cu două etaje şi mansardă. Braţul mai lung îl reprezentau fostele grajduri, transformate acum în apartamente complete pentru personal. Quinn numără patru angajaţi domestici: un majordom/ intendent, un bucătar şi două femei de serviciu. Atenţia îi era atrasă de sistemul de securitate. Aparatura era numeroasă şi scumpă.
Lanzlinger îşi începuse cariera în tinereţe ca intermediar, pe la sfârşitul anilor '50, când vindea pachete ieftine de armament, surplus de război, oricui poftea să le cumpere. Fără permis, certificatele de vânzare erau false şi întrebările egale cu zero. Era perioada războaielor anti‑coloniale şi a revoluţiilor din lumea a treia. Dar afacerile acestea la marginea legii îi aduceau atât cât să trăiască şi nimic mai mult.
Marea lovitură o dăduse cu prilejul războiului din Nigeria. Îi jefuise pe biafrezi de mai bine de o jumătate de milion de dolari; aceştia plăteau pentru bazuci şi primeau în schimb ţevi de fontă. Dar nu se înşelase când îşi închipuise că erau mult prea ocupaţi să lupte pe viaţă şi pe moarte ca să mai ajungă şi la miază noapte să încheie socotelile cu el.
La începutul anilor '70 îşi făcuse rost de o autorizaţie comercială cât îl costase, Quinn nu putea decât să‑şi dea cu presupusul care îi permitea să aprovizioneze cu arme o jumătate de duzină de grupări războinice din Africa, America Centrală şi Orientul Mijlociu, rămânându‑i vreme şi pentru alte tranzacţii ilegale întâmplătoare (mult mai rentabile) cu E.T.A., A.R.I. şi alte câteva. Cumpăra din Cehoslovacia, Iugoslavia şi Coreea de Nord, care aveau toate nevoie de valută forte, şi vindea celor disperaţi. În 1985 ajunsese să vândă armament nou‑nouţ nord‑coreean ambelor părţi din conflictul Iran‑Irak. Până şi unele agenţii de spionaj guvernamentale se foloseau de stocurile lui atunci când aveau nevoie de armament cu sursă neidentificată pentru revoluţiile de la distanţă.
Cariera aceasta îi adusese foarte multă bogăţie. Dar îi adusese şi mulţi duşmani. Era hotărât să se bucure de prima şi să îi frustreze pe cei din urmă.
Toate ferestrele, de sus până jos, erau apărate electronic. Cu toate că nu avea cum să vadă dispozotivele, Quinn ştia că şi uşile trebuiau să fie la fel. Acesta era cercul interior. Cercul exterior îl forma zidul. Împrejmuia domeniul fără nici o întrerupere şi pe deasupra avea două rânduri de sârmă ghimpată. Pomii din parc aveau ramurile tăiate ca să nu treacă peste el. Şi încă ceva, care strălucea sporadic în lumina soarelui de iarnă. O sârmă bine întinsă, ca o coardă de pian, care mergea deasupra zidului, sprijinită pe nişte stâlpi din ceramică; electrificată, legată la sistemul de alarmă, sensibilă la atingere.
Între zid şi casă exista un teren deschis cincizeci de metri în partea cea mai îngustă, măturat de camerele de luat vederi, patrulat de cîini. Îi urmări pe cei doi dobermani cu botniţă şi lesă în timp ce îşi făceau alergarea de antrenament. Dresorul era prea tânăr ca să fie Bernhardt.
Quinn observă că Mercedesul 600 cu geamurile negre plecă spre Bremen la nouă fără cinci. Frigiderul‑congelator ambulant ajută o siluetă încotoşmănată, cu căciulă de blană, să se urce în spate, se aşeză şi el în faţă şi şoferul ieşi cu maşina în drum trecând printre porţile de oţel. Trecură chiar pe sub craca pe care stătea Quinn.
Quinn îşi făcu socoteala că existau patru paznici, poate chiar cinci. După cum arăta, şoferul părea să fie unul din ei; frigiderul‑congelator cu siguranţă. Mai rămânea dresorui cîinilor şi probabil încă unul din casă. Bernhardt?
Centrul nervos al sistemului de securitate părea să‑l reprezinte o încăpere de la parter, acolo unde aripa pentru angajaţi se unea cu casa principală. Dresorul cîinilor intră şi ieşi de mai multe ori, folosindu‑se de o uşă mică ce avea acces direct spre gazon. Quinn presupunea că paznicul de noapte putea probabil să controleze dinăuntru reflectoarele, monitoarele tv şi cîinii. La prânz, avea deja planul gata făcut. Coborî din pom şi se întoarse la Oldenburg.
Îşi petrecu după‑amiaza la cumpărături împreună cu Sam, el ca să închirieze o furgonetă şi o varietate de unelte, ea ca să completeze lista pe care i‑o dăduse.
— Pot să vin şi eu cu tine? îl întrebă ea. Aş putea să te aştept afară.
— Nu. Un vehicul pe drumul acela de ţară la miezul nopţii e şi aşa destul de rău. Două ar fi deja un ambuteiaj.
Şi îi spuse ce voia să facă ea.
— Să fii acolo când o să sosesc eu, îi spuse Quinn. S‑ar putea să fiu foarte zorit.
Ajunse lângă zidul de piatră şi îşi parcă furgoneta chiar acolo la ora 2.00 a.m. Furgoneta cu acoperiş înalt de panel era destul de aproape de zid ca să poată vedea dincolo de el atunci când se ridica în picioare pe acoperiş. Pe o latură a furgonetei, la caz că ar fi interesat pe cineva, era scris pentru a induce în eroare numele unui instalator de antene de televiziune. Avea să justifice scara telescopică de aluminiu fixată pe acoperişul portbagajului de deasupra.
Când ajunse cu capul deasupra zidului, la lumina lunii văzu pomii dezgoliţi de frunze din parc, gazonul care ajungea până lângă casă şi lumina slabă de la fereastra camerei de control a paznicului.