Era la jumătatea gazonului când Lenzlinger apăru urlând în uşa din spatele lui, chemându‑şi câinii să vină din faţă. Quinn se răsuci, ţinti, apăsă o dată pe trăgaci, se întoarse şi continuă să alerge. Se auzi un strigăt de durere al traficantului de arme şi acesta dispăru în casă.
Quinn îşi îndesă pistolul la brâu şi se prinse de frânghia de salvare la trei metri de boturile celor doi dobermani. Se caţără pe zid în timp ce câinii se repezeau să‑l prindă, calcă pe o sârmă cu senzori declanşînd un tril ascuţit de sonerii de alarmă din casă şi se lăsă să cadă pe acoperişul furgonetei. Aruncă scara, porni motorul şi o luă la goană pe drum înainte ca gropul de urmărire să fi putut fi organizat.
Aşa cum se înţeleseseră, Sam îl aştepta în maşina lor cu toate bagajele făcute şi nota de la hotel achitată, vizavi de Graf von Oldenburg. Quinn abandonă furgoneta şi se urcă lângă ea.
— Ia‑o spre apus, îi spuse el. E. 22 spre Lier şi Olanda.
Oamenii lui Lenzlinger erau în două maşini care aveau legătură radio şi între ele şi cu conacul. Cineva de la conac telefona la cel mai bun hotel, City Club, de unde fu anunţat că nu se înregistrase nici un Quinn la ei. Dură încă zece minute până când cel de la telefon, epuizând lista de hoteluri, avea să stabilească de la Graf von Oldenburg că Herr şi Frau Quinn plecaseră deja. Dar obţinu o descriere aproximativă a maşinii lor.
Sam ieşise de pe Ofener Strasse şi ajunsese pe drumul de centură 293, când în spatele lor îşi făcu apariţia un Mercedes cenuşiu. Quinn se lăsă jos şi se ghemui până ajunse cu capul sub prag. Sam ieşi de pe drumul de centură în autostrada E. 22; Mercedesul îi urmărea.
— Se apropie, anunţă ea.
— Condu normal, murmură Quinn din ascunzătoare. Trage‑le un zâmbet mare şi frumos şi fă‑le cu mâna.
Mercedesul se apropie pe lateral. Era încă întuneric, interiorul Fordului era invizibil de afară. Sam îşi întoarse capul. Nu‑i cunoştea pe nici unul, nici pe frigiderul‑congelator, nici pe dresorul de câini din dimineaţa trecută.
Sam le zâmbi larg şi le făcu un semn uşor cu mâna. Oamenii se uitară la ea fără nici o expresie. Cei care fug speriaţi nu zâmbesc şi nici nu fac cu mâna. După câteva secunde Mercedesul acceleră, o luă înainte, făcu stânga împrejur la prima intersecţie şi se întoarse înapoi în oraş. După încă zece minute Quinn se ridică şi se aşeză şi el în capul oaselor.
— Se pare că Herr Lenzlinger nu prea te simpatizează, spuse Sam.
— După câte se pare, nu, încuviinţă Quinn cu tristeţe. Tocmai i‑am zburat nasul cu un glonte.
CAPITOLUL PAISPREZECE
— De‑acum a fost confirmat că ceremonia saudită pentru celebrarea Jubileului de diamant al regatului va avea loc pe 17 aprilie anul viitor, avea să spună colonelul Easterhouse Grupului Alamo ceva mai târziu în aceeaşi dimineaţă.
Erau aşezaţi în spaţiosul cabinet al lui Cyrus Miller de la ultimul etaj al Turnului Pan‑Global din centrul Houstonului.
— Stadionul — în valoare de o jumătate de miliard de dolari, acoperit în întregime cu un dom uriaş de două sute de metri, a fost terminat înainte de termen. Cealaltă jumătate de miliard de dolari din suma alocată pentru această ceremonie de autoglorificare va fi cheltuită pe mâncare, bijuterii, daruri, ospitalitate, hoteluri extra şi reşedinţe pentru oaspeţii şefi de stat, precum şi pentru spectacol.
Cu şapte zile înainte de acesta, înainte să sosească cei 50 000 de oaspeţi internaţionali aşteptaţi, va avea loc o repetiţie generală. Punctul culminant al întregului spectacol, care durează patru ore, îl va constitui cucerirea unei copii în mărime naturală a Fortăreţei Musmak, aşa cum arăta ea în 1902. Construcţia va fi executată de cei mai buni proiectanţi şi realizatori de decoruri de la Hollywood. „Apărătorii" vor fi aleşi din garda Regală şi vor fi îmbrăcaţi în costume turceşti de pe vremea aceea. Grupul atacanţilor va fi alcătuit din cincizeci de prinţi mai tineri ai dinastiei, călare cu toţii, conduşi de un tânăr înrudit cu regele care seamănă la înfăţişare cu şeicul Abdal Aziz, aşa cum arăta el în 1902.
— Minunat, spuse Scanlon tărăgănat. Ador culoarea locală. Şi lovitura?
— Lovitura are loc în momentul acesta, îi răspunse colonelul. Pe stadionul acesta uriaş, în seara repetiţiei publicul va fi în întregime alcătuit doar din cei şase sute de membri cu rangurile cele mai înalte ai Casei Regale, conduşi de rege în persoană. Cu toţii sunt părinţii, unchii, mamele şi mătuşile participanţilor la atac. Cu toţii au să fie îngrămădiţi în sectorul regal. După plecarea ultimilor interpreţi din numărul precedent, eu am să închid porţile de ieşire prin computer. Uşile de intrare se vor deschide pentru a permite celor cincizeci de călăreţi să pătrundă. Ceea ce însă nu este prevăzut decât de mine este că aceştia vor fi urmaţi de zece camioane rapide deghizate în vehicule ale armatei, care vor sta parcate lângă poarta de intrare. Porţile acestea vor rămâne deschise până când va intra şi ultimul camion, după care vor fi încuiate prin computer. După aceea nu mai iese nimeni.
Asasinii vor sări din camioane, vor alerga spre loja regală şi vor deschide focul. Un singur grup va rămâne în arenă ca să‑i lichideze pe cei cincizeci de prinţi şi pe „apărătorii" copiei Fortăreţei Musmak din Garda Regală, înarmaţi cu toţii doar cu muniţii de manevră.
Cei cinci sute de soldaţi din Garda Regală aflaţi în jurul lojei regale vor încerca să‑şi apere patronii. Muniţia lor va fi defectă, în cele mai multe cazuri va detona în cutia încărcătorului, ucigându‑l pe cel care ţine arma. În alte cazuri se va înţepeni. Nimicirea completă a Casei Regale va dura cam patruzeci de minute. Fiecare etapă va fi filmată de videocamere şi transmisă televiziunii saudite; de acolo spectacolul va fi pus la dispoziţia majorităţii statelor din Golf.
— Şi cum o să faci ca Garda Regală să accepte dotarea cu muniţii noi? se interesă Moir.
— În Arabia Saudită securitatea e o adevărată obsesie, îi răspunse colonelul, şi tocmai din acest motiv există constante schimbări arbitrare de procedură. Atâta vreme cât autoritatea ordinului pare autentică, au să asculte ordinele. Acestea vor fi date printr‑un document pregătit de mine, cu semnătura autentică a ministrului de interne pe care am obţinut‑o pe o foaie albă. N‑are importanţă cum. Generalul maior Al‑Shakry din Egipt răspunde de depozitul de muniţii. El va furniza gloanţele defecte. Mai târziu va trebui ca Egiptul să aibă acces la petrolul saudit la un preţ pe care să şi‑l poată permite.
— Şi armata regulată? întrebă Salkind. Sunt cincizeci de mii.
— Da, dar nu toţi la Riad. Unităţile de armată care‑şi au baza acolo vor pleca să facă manevre la o sută de mile depărtare, urmând să se întoarcă în ziua repetiţiei generale. Vehiculele armatei sunt întreţinute de palestinieni, o parte a imensei prezenţe străine din ţară, tehnicieni din alte ţări care sunt angajaţi în posturile pe care nu le pot ocupa saudiţii. Aceştia vor imobiliza vehiculele, lăsându‑i pe cei nouă mii de soldaţi ai armatei din Riad blocaţi în deşert.
— Şi care e gheşeftul palestinienilor? întrebă Cobb.
— Ocazia de a fi naturalizaţi, îi răspunse Easterhouse. Cu toate că infrastructura tehnică a saudiţilor depinde de cei un sfert de milion de palestinieni angajaţi la toate nivelele, acestora li se refuză permanent cetăţenia. Oricât de devotaţi ar fi în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, nu pot s‑o primească niciodată. Dar sub regimul post‑iman vor avea posibilitatea s‑o primească pe baza unei rezidenţe de şase luni. Numai măsura asta singură va face ca în cele din urmă un milion de palestinieni să fie atraşi de pe malul de vest şi Gaza, din Iordania şi Liban, ca să se stabilească în noua patrie de la sud de Nefud, pacificând ţinuturile nordice ale Orientului Mijlociu.