— Şi după masacru? puse Cyrus Miller întrebarea cheie.
N‑avea vreme de eufemisme.
— În ultimele faze ale luptei armate de pe stadion, acesta va lua foc, răspunse colonelul Easterhouse cu glas molcom. A fost aranjat. Flăcările vor cuprinde rapid toată construcţia, omorându‑i pe toţi cei rămaşi din Garda Regală, precum şi pe asasinii lor. Camerele vor continua să funcţioneze până când au să se topească, după care pe ecran îşi va face apariţia imamul în persoană.
— Şi ce‑o să spună? se interesă Moir.
— Destul ca să bage spaima în tot Orientul Mijlociu şi în Occident. Spre deosebire de Khomeini, care era întotdeauna foarte ponderat la vorbă, omul ăsta este un fanatic. Când vorbeşte se simte transportat pentru că transmite mesajul lui Allah şi al lui Mahomet şi doreşte să fie auzit.
Miller clătină din cap plin de înţelegere. Cunoştea şi el această convingere că era purtătorul de cuvânt al divinităţii.
— După ce o să termine cu ameninţările distrugerii iminente a tuturor regimurilor seculare sau sunnit‑ortodoxe din jurul Arabiei Saudite; cu promisiunile de a se folosi de întregul venit de 450 milioane de dolari pe zi în slujba Sfintei terori urmând să distrugă terenurile petrolifere de la Hasa dacă i‑ar sta cineva împotrivă, toate regatele, emiratele, şeicatele şi republicile arabe, din sud, de la Oman, până la cele de la graniţa cu Turcia din nord, vor face apel la Occident ca să le ajute. Asta înseamnă America.
— Şi ce‑i cu prinţul ăla saudit pro‑occidental care o să‑l înlocuiască? întrebă Cobb. Dacă refuză...
— N‑o s‑o facă, spuse colonelul sigur pe sine. Tot aşa cum au fost imobilizate atunci când ar fi trebuit să prevină masacrul, camioanele şi bombardierele de vânătoare vor reintra în luptă la timp ca să răspundă la apelul prinţului. Palestinienii au să aibă grijă de asta.
Prinţul Khalidi bin Sudairi se va opri pe la mine în drum spre repetiţia generală. O să bea ceva nu încape îndoială; e alcoolic. Băutura o să‑i fie drogată. Timp de trei zile va fi reţinut de doi servitori ai mei iemeniţi în pivniţa casei. Acolo o să pregătească benzi video şi radio prin care să anunţe că e în viaţă, succesorul legitim al unchiului său, şi că face apel la sprijinul americanilor pentru reinstaurarea legitimităţii. Observaţi expresia, domnilor: Statele Unite vor interveni nu ca să execute o contra‑lovitură, ci pentru a reinstaura legitimitatea, cu sprijinul deplin al lumii arabe.
Apoi am să îl transfer pe prinţ la adăpost, în ambasada SUA, obligând America să intervină fie că‑i place sau nu, deoarece ambasada va trebui să se apere de atacul gloatelor şiite care vor cere ca prinţul să fie dat pe mâna lor. Poliţia religioasă, armata şi poporul au nevoie de un imbold pentru a se întoarce împotriva uzurpatorilor şi a‑i nimici până la unul. Imboldul acesta îl va reprezenta sosirea primelor unităţi aeropurtate americane.
— Şi care‑i urmarea, colonele? întrebă Miller sacadat, o să obţinem ce vrem noi petrol pentru America?
— O să obţinem ce vrem cu toţii, domnilor. Palestinienii obţin o patrie; egiptenii, o cotă de petrol ca să‑şi hrănească masele. Unchiul Sam obţine controlul asupra rezervelor de ţiţei saudite şi kuwaitiene şi, prin urmare, asupra preţului mondial al petrolului în beneficiul întregii omeniri. Prinţul devine noul rege, un alcoolic tot timpul beat, cu mine alături în fiecare clipă din zi şi din noapte. Singuri saudiţii vor fi dezmoşteniţi şi se vor întoarce la caprele lor.
Statele arabe sunnite vor trage o învăţătură după ce vor scăpa ca prin urechile acului. În faţa furiei şiiţilor de a fi fost înfrânţi când erau atât de aproape de ţintă, statele seculare nu vor avea de ales şi vor trebui să combată şi să extirpeze fundamentalismul înainte să le cadă chiar ele victimă. În maximum cinci ani, va exista un întins corn al păcii şi prosperităţii de la marea Caspică până la Golful Bengal.
Cei Cinci din Alamo rămaseră tăcuţi. Doi dintre ei nu se gândiseră decât la schimbarea cursului petrolului saudit în direcţia Americii şi nimic mai mult. Ceilalţi trei fuseseră de acord să‑i urmeze. Acum tocmai ascultaseră un plan de reîmpărţire a unei treimi din omenire. Lui Cobb şi lui Moir le trecu prin minte îngroziţi, dar nu şi celorlalţi trei şi în nici un caz colonelului, că Easterhouse era un egomaniac complet dezechilibrat. Îşi dădeau seama cu toţii că se aflau într‑un carusel imposibil de oprit din care nu mai aveau cum să coboare.
Cyrus Miller îl invită pe Easterhouse la un prânz privat în sufrageria de alături.
— Nu‑i nici o problemă, colonele? se interesă el când ajunseră la piersicile proaspete din sera proprie. Chiar nici o problemă?
— S‑ar putea să existe una, domnule, îi răspunse colonelul precaut. Mai am 140 de zile până la ora H. Suficient ca o singură scăpare să ducă totul de râpă. Există un tânăr, un fost funcţionar de bancă... locuieşte la Londra acum. Aş vrea să discute cineva cu el.
— Spune‑mi mie, îl îndemnă Miller. Spune‑mi mie ce‑i cu domnul Laing.
Quinn şi Sam intrau în oraşul Groningen din nordul Olandei la două ore şi jumătate după ce fugiseră din Oldenburg. Capitală a provinciei cu acelaşi nume, Groningenul, la fel ca şi oraşul german de pe cealaltă parte a graniţei, datează din epoca medievală şi are în mijloc un centru, Oraşul Vechi, apărat de un şir de canale. Pe vremuri, locuitorii puteau să se refugieze în oraş şi să ridice cele 14 poduri, ferecându‑se în spatele întăriturilor pline cu apă.
În înţelepciunea lui, consiliul municipal decretase că Oraşul Vechi nu avea să fie spoliat de dezvoltarea industrială şi obsesia betonului turnat de la sfârşitul secolului XX. Dimpotrivă, acesta fusese renovat şi restaurat, un cerc de o jumătate de milă de alei, pieţe, străzi, scuaruri, biserici, restaurante, hoteluri şi promenade pentru pietoni, aproape toate pavate cu piatră cubică. La îndrumarea lui Quinn, Sam se îndreptă spre hotelul De Doelen de pe Crote Markt, unde aveau să se cazeze.
Clădirile moderne sunt foarte puţine în Oraşul Vechi, dar una dintre acestea este noul bloc cu cinci etaje din cărămidă roşie care adăposteşte sediul poliţiei.
— Cunoşti pe cineva aici? întrebă Sam în timp ce se apropiau de clădirea respectivă.
— Cunoşteam cândva, recunoscu Quinn. Poate că a ieşit la pensie. Sper să nu.
Nu ieşise. Tînărul ofiţer blond de la biroul de primire îi confirmă că inspectorul De Groot era acum inspector şef şi comanda Politie Gemeente. Pe cine să anunţe?
Quinn putu să audă strigătul din receptor atunci când poliţistul dădu telefon la etaj. Tînărul zâmbi.
— Se pare că vă cunoaşte, mijnheer.
Fură poftiţi neîntârziat în biroul inspectorului şef De Groot. Acesta îi aştepta şi traversă încăperea ca să‑i întâmpline, o namilă cât un urs, rumen la faţă, în uniformă dar cu papuci de casă, de hatârul picioarelor care bătuseră multe mile de străzi pietruite cale de treizeci de ani.
Poliţia olandeză are trei departamente: Gemeente sau poliţia publică, ramura criminalistică cunoscută sub numele de Recherche şi poliţia circulaţiei, Rijkpolitie. De Groot arăta exact ceea ce era, un şef al poliţiei publice căruia înfăţişarea şi comportarea de unchieş îi atrăseseră atât printre propriii ofiţeri cât şi printre locuitori porecla de Papa De Groot.