Să analizăm informația științifică. Și ea este reală, obiectivă, dar abstractă. De fapt, este experiența generalizată a activității umane. De aceea ea poate fi aplicată într-o mulțime de situații de viață și tot de aceea acțiunea ei asupra vieții este uriașă. Știința are, de asemenea, o legătură reciprocă cu viața, nu individuală, valabilă pentru fiecare om, ci generală. Știința rezolvă probleme de viață și prin aceasta modifică viața, o transformă, iar viața modificată indică științei probleme noi. Dar și acțiunea științei asupra vieții, în general, și a omului, în particular, poate fi și pozitivă și negativă. Exemple sunt multe în acest sens. Și mai există o lacună: ea este greu însușită de către om. M-da, dificilă problemă… Nu-i nimic, dacă te gândești tot timpul la unul și același lucru, mai devreme sau mai târziu, nimerești unde trebuie. Principalul e să gândești după un sistem…”
Îl distrase un hohot de plâns care venea de jos. Privi într-acolo. Tovarășa sa de călătorie, își ștergea cu batista ochii înroșiți, fără să-și ridice privirile din carte.
— Ce citiți?
Ea se uită în sus, supărată, și-i arătă coperta: „Camarazii” de Remarque.
— Bătu-i-ar norocul… și se cufundă din nou în lectură.
„Da… Moare de tuberculoză o fată gingașă care iubește. Iar vecinei mele sătule și sănătoase îi e milă de ea ca de sine însăși… În sfârșit, ce mai la deal la vale, fără îndoială că aici e vorba de informația oferită de artă. Ea face apel la ceea ce are omul mai bun. În Artă, de-a lungul mileniilor, s-a selectat informația de cea mai bună calitate despre oameni: gândurile, descrierea mișcărilor subtile ale sufletului, a unor sentimente puternice și înălțătoare, a caracterelor minunate, a faptelor strălucite și pline de înțelepciune… Din cele mai îndepărtate timpuri toate acestea acționează pentru a dezvolta la oameni înțelegerea reciprocă, pentru a îndrepta moravurile, pentru a trezi gândurile și simțămintele cele mai bune, pentru a stârpi josnicia animalică din suflet.
Și această informație își atinge ținta, mai exact, ea este excelent codificată, adaptată cum nu se poate mai bine pentru a fi prelucrată în mașina electronică de calcul numită „Om”. Pe această linie informația cotidiană și cea științifică nici nu se pot compara cu informația artistică”.
Trenul ajunsese în suburbiile Dneprovskului și își încetini mersul. Tovarășa de compartiment începu să se agite; puse cartea de o parte și începu să-și scoată valizele de sub banchetă. Tânărul rămase mai departe culcat și se frământa în continuare.
„Da, dar cum e cu eficacitatea? Timp de mii de ani oamenii s-au străduit… E adevărat că aproximativ până pe la mijlocul secolului trecut Arta era accesibilă doar unui număr redus de oameni. Apoi, în chestiunea asta a intervenit tehnica: cărți în tiraje de masă, litografii, expoziții, discuri, cinematograf, radio, televiziune — informația artistică a devenit accesibilă tuturor. Pentru omul contemporan volumul de informații pe care îl obține din cărți, filme, emisiuni de radio, reviste ilustrate și televiziune se poate compara cu informațiile furnizate de viață, fiind mult mai mare decât volumul informației științifice. Și atunci? Hm… acțiunea artei nu se măsoară cu aparate și nu se verifică prin experiențe. Rămâne de comparat, să zicem, acțiunea științei și acțiunea artei în ultima jumătate de secol. O, Doamne, dar nici nu poate fi vorba de vreo comparație!”
Trenul se apropie lin de peron, de mulțimea celor ce veniseră în întâmpinarea călătorilor, de hamalii și de vânzătorii de înghețată. Tânărul sări de pe cușetă, trase de sus rucsacul și își luă pe braț impermeabilul bleumarin. Blonda se agita, aplecată peste cele trei geamantane, unul mai mare decât celălalt.
— Oho, ce de bagaje aveți! Lăsați-mă să vă ajut. Tânărul îl apucă pe cel mai mare dintre ele.
— A, nu, mulțumesc! Blonda se așeză în grabă pe unul din geamantane, puse un picior plinuț peste celălalt, apucă cu ambele mâini pe cel de-al treilea, repetând într-una: Nu, mulțumesc! A, nu, mulțumesc, nu, nu, mulțumesc!
Își ridică în sus fața pe care nu mai rămăsese nici o urmă de drăgălășenie. Obrajii nu erau plinuți acum, ci parcă buhăiți, ochii — care nu mai erau albaștri, curați, ci apoși — îi aruncau o privire dușmănoasă de fiară încolțită. Sprâncenele dispăruseră aproape cu totul. Rămăseseră doar două linii de creion ude de transpirație. Era limpede că dacă tânărul va mai face o singură mișcare, blonda va începe să urle.
— Scuzați-mă! Tânărul își retrase mâna și ieși. I se făcuse silă.
„Poftiți, vă rog, un exemplu viu al acțiunii informației cotidiene în comparație cu informația artistică! gândi el, pășind furios prin piața din fața gării. Oricine ar fi putut sosi în locul meu din regiuni atât de îndepărtate: un furnizor sau un activist de partid, un sportiv, un pescar… Dar nu, ea s-a gândit la ceea ce e mai rău, bănuindu-mă de intenții murdare, pe baza principiului siguranței în viața de fiecare zi: mai bine să nu crezi, decât să te înșeli. Dar, datorită acestui principiu, oare nu ne înșelăm cu mult mai rău?”
În tren se lăsase pradă gândurilor pentru că nu avea nimic mai bun de făcut. Acum gândea ca să se liniștească. Și tot în jurul acelorași probleme se învârtea.
„Desigur, dacă povestești despre orice fel de om într-o carte sau îl presimți pe ecran, el va fi înțeles, oamenii vor crede în el, îi vor ierta părțile rele, îl vor îndrăgi pentru cele bune. Dar în viață totul este mult mai complicat, mai cotidian, mai banal… De ce să mă înfurii pe această femeiușcă, când nici eu nu sunt mai bun. Cândva, la o vârstă stupidă, nu-l credeam pe tatăl meu. Îl iubeam, dar nu-l credeam. Nu credeam că luase parte la revoluție, la războiul civil, că luptase în detașamentul lui Ceapaev, că se întâlnise cu Lenin… Totul începuse din ziua în care am văzut filmul „Ceapaev”. Tata nu apărea în film! Era acolo un Ceapaev autentic, alături de alți eroi. Se rosteau, cu voce puternică, fraze înflăcărate, entuziaste… Dar tata nu era acolo! Și apoi, ce fel de luptător era tata? Cu mama nu se înțelegea. Vorbea cu o voce tremurată, din cauza protezei dentare pe care noaptea o ținea într-un pahar. Cuvintele le pronunța incorect (nu ca la cinematograf), pe cele complicate le stâlcea. Apoi, în 1937, l-au închis… Atunci, când povestea vecinilor din curte cum, pe front, în timpul lui Kerenski, fusese silit să stea două ore, cu tot echipamentul, pe marginea tranșeei, pentru că făcuse agitație bolșevică, cum îi adusese, la Smolnâi, lui Lenin, crucile „Sf. Gheorghe”, de argint, din partea soldaților pentru fondul revoluției, cum, condamnat la moarte de cazaci, stătuse închis într-o magazie… și babele rămâneau cu gurile căscate, apoi își împreunau palmele cu zgomot, exclamând: „Karpici al nostru-i un erou, ah, ah!” eu zâmbeam în sinea mea și nu credeam. Pentru că știam cu exactitate — din filme, din emisiunile de radio — cum arată eroii…”
Tânărul se încruntă, amintindu-și toate acestea.