Pasul al doilea: „Mașina-mamă” execută comenzile de transformare în cadrul rezervorului, fără nici un fel de adaptări mecanice și dispozitive de control și dirijare. El efectuează în rezervor, cum ar spune biologii, un metabolism dirijat…”
Ah, diavolii! mormăi aspirantul și-și aprinse nervos o țigară.
„… Sau, mai precis: transformă informația exterioară în înregistrări structurale în cadrul substanței: molecule organice, celule, țesuturi…
Pasul al treilea. În principiu, cum poate fi transformat omul în cadrul „mașinii-mamă”? Dublura artificială ia naștere în ea ca o continuare și dezvoltare a schemei mașinii. În stadiul transparenței ea se simte și se percepe deja ca om, dar nu poate acționa activ (Experiența cu Adam și confirmarea lui Kraveț sunt elocvente). Pe urmă dublura se întruchipează, se deconectează de circuitul lichid al „mașinii-mamă” (sau circuitul de el), pune stăpânire pe sine și iese din… Nu, nu trebuie să mă exprim academic! Se desprinde din mașină. Cu un cm obișnuit trebuie procedat, probabil, în ordine inversă. Adică înainte de toate el trebuie „conectat” în circuitul mașinii. Tehnic vorbind, omul trebuie scufundat în bazin.
Al patrulea pas: Dar se va conecta oare omul din nou în circuitele „mașinii-mamă”? Pentru că e nevoie de — eu sunt totuși suficient de familiarizat cu neurofiziologia, l-am citit pe Ashby — un contact deplin al întregului sistem nervos al omului cu lichidul. Dar toți conductorii — nervii — sunt izolați de mediul exterior prin piele, țesuturi, oasele craniului. Pentru a ajunge la ei, lichidul-circuit trebuie să pătrundă în interiorul omului…
Noi am ajuns la concluzia că el poate să pătrundă. Pentru că, în fond, omul este o soluție. Dar nu o soluție pe bază de apă (în acest caz oamenii s-ar dizolva în apă). În organismul omului nu e chiar atât de multă apă în stare liberă. Toată treaba o încurcă analiza cantitativă, această blestemată hipnoză a cifrelor, pentru că atunci când descompunem țesutul viu obținem cifre convingătoare: apă 75 la sută, proteine 20 la sută, lipide 2 la sută, săruri 1 la sută ș.a.m.d. Omul este o soluție biologică și toate componentele există în el într-o anumită unitate și interdependență. Există în corp lichide ca saliva, urina, plasma sanguină, sucul gastric, care pot fi turnate într-o eprubetă. Alte lichide umplu țesuturile celulare. Mușchii, nervii, creierul și fiecare celulă este prin ea însăși o eprubetă. Lichidele biologice impregnează chiar și oasele ca pe un burete… Așa că, în pofida lipsei unui recipient potrivit, omul are mult mai multe temeiuri să se considere un lichid, decât să zicem, ar avea o soluție de 40 la sută natriu.
Ca să fim mai preciși: omul reprezintă informația înregistrată într-o soluție biologică… Începând cu clipa când a fost conceput copilul, în această soluție se petrec transformări, se formează mușchii, organele interne, nervii, creierul, pielea. Același lucru — dar rapid și într-un alt mod — se petrece în lichidul biologic al „mașinii-mamă”. Așa că, din orice unghi am privi lucrurile, aceste două lichide sunt foarte înrudite și interpătrunderea lor este pe deplin posibilă”.
Oricât de mult doream să verificăm de îndată fiecare idee și fiecare presupunere, în cadrul „mașinii-mamă”, ne-am înfrânt această tentație și toată ziua ne-am ocupat de teorie. Ne-am jucat destul cu întâmplarea! E timpul să gândim totul în prealabil.
Prin urmare, să ne conectăm înainte de toate”.
„1 februarie. Ah, ce bune și frumoase erau teoriile pe care le potriveam la ceea ce era deja realizat! Jocul de-a cuburile, aritmetica cu „e bine — nu e bine”… E plăcut să-ți amintești ce perfect se desfășura totul… Dar să construiești o teorie, cu ajutorul căreia să poți obține rezultate noi, e mult mai complicat.
Deocamdată, lichidul teoretic fundamental (circuitul lichid) se comportă în rezervor ca apa cea mai vulgară. Numai că e mai dens.
E oare cazul să mai însemn că a doua zi am alergat la laborator, dimineața devreme, că, ținându-ne răsuflarea și savurând dinainte satisfacția, ne-am vârât vârfurile degetelor arătătoare în rezervor — „ne-am conectat”. Și nimic. Lichidul nu era nici cald, nici rece. Am stat așa aproape o oră. N-am sesizat însă nici un fel de senzație, nici un fel de modificări.
Oare e cazul să descriu cum i-am îmbăiat în lichid pe ultimii doi iepuri de casă, încercând să-i conectăm la mașină? „Mașina-mamă” nu se supunea nici măcar comenzii „Nu!”, și nu-i dizolva. Totul s-a sfârșit cu înecul iepurilor în lichid, iar noi n-am mai reușit să-i readucem la viață.
Merită oare să amintesc că introduceam în lichid conductorii și urmăream pe oscilograf oscilațiile potențialilor plutitori? Potențialii oscilează, iar curba seamănă cu o electroencefalogramă zimțată. Ei și?
Și unite așa mereu… Dacă eram un începător, — m-aș fi dat bătut de multă vreme”.
„6 februarie. O nouă experiență. Mi-am introdus degetul în lichid, iar Viktor Kraveț și-a pus pe cap „coiful lui Monomah” și a început să atingă cu degetul său diferite obiecte. Eu simțeam ce anume atinge el! Iată ceva cald (radiatorul caloriferului), iată ceva rece și ud (și-a băgat degetul sub robinet)…
Înseamnă că degetul meu s-a conectat?! Mașina îmi transmite prin el informația exterioară a senzațiilor… Da, dar nu sunt senzațiile de care am nevoie. Eu am nevoie de semnale (fie și în senzații) ale activității în rezervor a circuitului lichid!”
„10 februarie. Dacă ții multă vreme mâna în lichid și te conectezi, simți o ușoară mâncărime și înțepături în piele… Poate că e doar o autosugestie? Prea e slabă senzația, aproape imperceptibilă”.
„15 februarie. Un rezultat minor, nevinovat, neglijabil. Ca proporții el se situează în urma reproducerii iepurilor de casă. Pur și simplu, mi-am tăiat astăzi partea moale, cărnoasă a palmei și mi-am cicatrizat tăietura.
— Înțelegi?! mi-a spus dimineața, gânditor, Viktor Kraveț. Ca să ai senzația activității „circuitului lichid”, el trebuie să lucreze. Dar, iartă-mă, la ce vrei să lucreze? De ce, pentru ce „să se conecteze” la tine, la mine, la iepuri? La noi totul este deja făcut, totul se găsește într-un echilibru informațional.
…Nu știu dacă, într-adevăr, eu am fost acela care mi-am dat seama mai întâi ce trebuie făcut mai departe, sau, pur și simplu, el n-avea chef să-și provoace o durere. Dar experiența am început-o eu. Am tulburat echilibrul informațional din organismul meu.
Bisturiul era ascuțit și datorită lipsei de experiență mi-am crestat carnea până la os. Sângele mi-a umplut mâna. Mi-am cufundat palma în rezervor. Lichidul din jur a început să se înroșească intens. Durerea nu dispărea.
— „Coiful”, pune-ți coiful! a țipat Viktor Kraveț.
— Ce „coif”, pentru ce? Din cauza durerii și a sângelui care curgea nu raționam prea bine.
Atunci el mi-a pus pe cap „coiful lui Monomah”, a mișcat câteva butoane și durerea a dispărut imediat. După numai câteva secunde lichidul s-a curățat de sânge. Mâna mi-a fost cuprinsă de o mâncărime plăcută și atunci a început minunea. Sub ochii mei mâna devenea transparentă!
La început au apărut fibrele roșii al mușchilor. După un minut ele s-au dizolvat, iar prin jeleul roșiatic au început să se întrezărească falangele albe ale degetelor. Lângă încheietură se îngroșa cu repeziciune și se subția, împingând sângele, un vas violaceu.