— Îmi place grozav să te văd bosumflat, cu buzele răsfrânte. Dragul meu Valea! Roșcovanul meu! Înseamnă, deci, că ai intenții serioase? Ah, minunăția mea!
— Așteaptă! i-am spus, eliberându-mă. Ești de acord să te măriți cu mine?
— Nu, dragostea mea.
— De ce?
— Pentru că mă pricep la viața de familie ceva mai bine decât tine. Știu că din toate astea n-o să iasă nimic bun. Adu-ți aminte: am avut noi măcar o dată vreo discuție serioasă? Doar ne întâlneam și petreceam timpul împreună… Amintește-ți de câte ori n-am venit la tine, iar tu erai ocupat cu gândurile, cu treburile tale, și nu te bucurai, erai chiar nemulțumit că am venit. Desigur, te prefaci, te străduiești din toate puterile ca eu să nu observ lucrul acesta, dar eu îl simt… Imaginează-ți ce o să fie, atunci când vom fi tot timpul împreună?
— Înseamnă… înseamnă că tu nu mă iubești?
— Nu, Valea. Ea mă privea deschis și cu o undă de tristețe. Și nici n-am să te iubesc vreodată. Nu vreau să te iubesc. Înainte doream acest lucru… în fond, dacă ar fi să vorbim cinstit, m-am apropiat de tine cu un gând ascuns. M-am gândit așa, omul acesta liniștit și lipsit de frumusețe fizică mă va iubi și mă va prețui… Tu nici nu-ți închipui, Valea, câtă nevoie aveam de asta. Simțeam nevoia să mă încălzesc! Numai că lângă tine nu m-am încălzit. Pentru că nici tu nu mă iubești prea mult… Tu nu ești al meu, știu. Tu o ai pe alta: Știința! Ea râse cu răutate. V-ați scornit tot felul de jucării: știința, tehnica, politica, războiul. Iar femeia e doar așa, printre altele. Dar eu nu vreau acest rol. Se știe că noi muierile suntem proaste. Luăm totul în serios. Nu cunoaștem măsură în dragoste și nu putem să facem nimic în privința asta… Vocea îi tremură și ea se întoarse. Eu ți-aș fi spus oricum toate astea odată și odată…
Da, Lena s-a înșelat pentru a doua oară!
De fapt, amănuntele n-au nici un rost. Am dat-o afară. Și acum stau și caut să-mi revin scriind jurnalul.
Va să zică, totul era numai calcuclass="underline" „Să nu-ți iei un bărbat frumos, ci unul nearătos!” Iar eu am vrut să întemeiez o familie sănătoasă…
E frig. Oh, ce frig el…
„De ce să mă iubească Frasquita? Nu am nici bani”… Vorba operetei. Ei, dar n-are rost să vorbesc despre mine! Lena nu e așa. Dar cum e? În fond, a spus-o foarte bine: parcă cu nu-mi dădeam seama de toate? Și încă cum! Dar înainte îmi conveneau astfel de relații superficiale cu ea… „Vă convine?” cum se spune prin magazine, când ți se propune o marfă oarecare.
În viață nimic nu trece fără să lase urme sau fă ă pedeapsă. Să luăm chiar cazul meu. M-am schimbat, mi-am dat seama de sentimentele mele, dar viață a năruit totul… M-am lăsat furat de o iluzie, ca în romane. Sunt un caraghios! Am vrut puțină căldură. Dar pentru ea n-am fost decât o stație de transbordare.
Asta e tot. În viața mea nu va mai fi nimic altceva. Nu mai găsesc eu o femeie ca Lena. Cât despre legăturile ieftine, nu sunt de acord cu ele.
Lena n-a vrut să devină văduva mea.
E frig…
Noi ne-am pierdut sinceritatea, aptitudinea de a acționa la porunca sentimentelor, de a crede fără rezerve, pentru că credeam, de a iubi, pentru că iubim. S-ar putea ca asta să se întâmple pentru că fiecare s-a fript nu o dată din cauza acestei sincerități, sau pentru că la teatru sau la cinematograf vedem cum se confecționează toate sentimentele, sau din cauza complexității vieții în care trebuie să chibzuiești și să calculezi totul. Nu cunosc „Gingășia sufletelor descompusă în șirul lui Taylor”… Am descompus-o…
Acum trebuie să înțelegem din nou, cu ajutorul rațiunii, cât de importante sunt în viața omului sentimentele integre și puternice. Cine știe, poate e bine că lucrul acesta trebuie dovedit. Asta se poate dovedi. Și se va dovedi. Și atunci oamenii vor căpăta o nouă naturalețe a sentimentelor și faptelor, consolidate de rațiune, vor înțelege că altfel viața nu e viață.
Dar deocamdată e frig…
Ah, Lena, Lena, sărmana mea fetiță speriată de viață! Se pare că acum te iubesc, într-adevăr!”
La ora opt și jumătate dimineața anchetatorul Onisimov se apropie de Laboratorul noilor sisteme. Plutonierul de serviciu Golovorezov ședea în bătaia soarelui, sprijinit de ușa de intrare, cu chipiul lăsat pe ochi. În jurul gurii deschise și pe obraji îi umblau muștele. Plutonierul încerca să le alunge prin tresăriri ale mușchilor feței, dar nu se trezea.
— O să arzi în timpul serviciului, tovarășe plutonier, vorbi cu severitate Onisimov.
Plutonierul de serviciu se trezi dintr-odată, își îndreptă chipiul și se ridică în picioare.
— Totul e în ordine, tovarășe căpitan, noaptea nu s-a întâmplat nimic.
— E clar. Cheile sunt la dumneata?
— Da, vă rog, și plutonierul scoase cheile din buzunar. Așa cum mi-au fost înmânate, așa le păstrez.
— Să nu lași pe nimeni înăuntru.
Onisimov descuie ușa de la intrare, o deschise, apoi o trânti în urma lui. Orientându-se cu ușurință în coridorul întunecos, în care erau îngrămădite lăzi și aparate, găsi ușa ce ducea la laborator.
Odată ajuns în laborator, se uită cu atenție în jurul său. Pe dușumea rămăseseră băltoacele asemănătoare unui jeleu, ale căror margini se uscaseră și se răsuciseră în sus. Furtunurile „mașinii-mamă” atârnau moale în jurul buteliilor și baloanelor. Becurile de pe panoul mașinii electronice nu erau aprinse. Mânerele tabloului de comandă luceau vag în semiobscuritate. Onisimov trase cu îndoială în piept aerul stătut din încăpere și clătină din cap: „Ehe!” Apoi își scoase haina gri, o așeză cu grijă pe speteaza scaunului, își suflecă mânecile cămășii și se apucă de treabă.
Înainte de toate spălă cu apă, ridică și așeză la locul său rezervorul, apoi făcu legătura cu toate furtunurile și capetele cablurilor. Cercetă cablul de energie electrică și descoperi jos, la îmbinarea dintre dușumea și perete, locul ars și mâncat de acizi, unde se produsese scurtcircuitul. Luă din dulap mănușile de cauciuc, scoase dintr-un sertar instrumentele, se înapoie la cablu și se apucă să curețe, să răsucească și să izoleze firele de cupru topite.
După câteva minute totul fu gata. Onisimov, suflând din greu, se îndreptă de spate și conectă curentul electric. Transformatoarele calculatorului TVM-12 începură să zumzăie ușor, se auzi zgomotul ventilatoarelor de aerisire, motorul de evacuare porni accelerându-și turația.
Pe panoul de comandă al mașinii începură să licărească, în dezordine, beculețe roșii, albastre, verzi și galbene.
Onisimov, mușcându-și de emoție buza de jos, luă cu un balon mare de apă din distilator și începu s-o toarne în toate buteliile, completându-le. Scoase din sertarul mesei de lucru a lui Krivoșein jurnalul de laborator și, consultând însemnările, se apucă să toarne reactivi în butelii și baloane. După ce termină toate aceste operații, se opri în mijlocul încăperii și așteptă.
Lumina pâlpâindă a becurilor de semnalizare fugea de la o margine a panoului la alta, de jos în sus și de sus în jos, fugărindu-se ca într-o reclamă luminoasă de cinematograf. Dar, treptat-treptat, licăririle lipsite de noimă începură să se ordoneze într-o imagine alcătuită din linii frânte. Liniile drepte, verzi, le dublau pe cele albastre și galbene. Licărirea becurilor roșii deveni mai slabă, rărindu-se. Curând, ele se stinseră cu totul. Onisimov aștepta cu încordare ca dintr-o clipă într-alta în partea superioară a panoului să se aprindă semnalul, Stop!” Dar trecură cinci minute, zece, cincisprezece și semnalul nu se aprinse.