— Iar punctul al doilea se referă la închiderea temporară, ca să zic așa, la oprirea lucrărilor în Laboratorul noilor sisteme pe toată perioada de lucru a comisiei… Ei, și după ce termină comisia, o să ne fie mai clar ce trebuie să facem, pe mai departe, cu acest laborator: să-l desființăm sau să-l încredințăm unui alt sector
— Lucrările de acolo s-au sistat de la sine, Harri Haritonovici, Azarov zâmbi fără veselie. N-are cine să mai lucreze acum acolo. Și n-ai pe cine desființa… În minte îi apăru cadavrul lui Krivoșein, cu ochii dați peste cap și gura rânjită. Academicianul își masă ușor tâmplele cu vârfurile degetelor, apoi oftă. Mă rog, în principiu, eu admit ideea dumitale cu comisia. Numai că, în ce privește componența ei, va trebui să facem unele modificări. El trase mai aproape foaia dactilografiată și scoase stiloul. Pe Ippolit Illarionovici îl putem menține, pe inginerul nu cu tehnica securității de asemenea, secretarul tehnic este și el necesar. Dar ceilalți sunt în plus. În fruntea comisiei am să mă trec pe mine. Am să iau chiar eu, cum te-ai exprimat dumneata, asupra mea această sarcină, ca să nu te încarc prea mult. Vreau să mă lămuresc bine de tot ce făcea Krivoșein acolo.
Și… și eu? întrebă secretarul științific cu o voce pierdută.
— Dumneata ocupă-te de îndatoririle dumitale, Harri Haritonovici.
Hilobok se simți tare nefericit. Temerile lui fuseseră îndreptățite. „Sunt dat la o parte, înlăturat!” El se temea acum și-l ura pe răposatul Krivoșein mai mult decât pe vremea când trăia.
— Iată! Poftim! Ați văzut cum a lucrat, nu? Hilobok se întristă, luă o înfățișare mâhnită și își lăsă capul în jos. Câtă bătaie de cap ne-a pricinuit! Ah, Arkadi Arkadievici, credeți că eu nu văd cât vă frământați, credeți că eu nu înțeleg! Dar merită, oare, să vă pierdeți timpul dumneavoastră prețios, să vă enervați… Toată povestea asta o să facă înconjurul orașului, o să se spună că la Institutul de sistemologie al lui Azarov iar s-a întâmplat ceva… și dânsul încearcă acum să mușamalizeze întreaga afacere. Doar știți foarte bine cum sunt oamenii. Ah, acest Krivoșein, acest Valentin Vasilievici! De câte ori nu v-am spus Arkadi Arkadievici, și v-am prevenit că din partea lui n-o să avem nici un folos, ci doar pagube și neplăceri. Arkadi Arkadievici, dumneavoastră nu trebuia să susțineți tema lui…
Azarov ascultă, își încreți fruntea, și simți cum creierul i-e cuprins de obișnuita amețeală, ca și când l-ar fi apucat iar neurastenia. O asemenea toropeală îl cuprindea totdeauna când purta discuții mai lungi cu Hilobok, când acesta se străduia să-l convingă să fie de acord cu punctul său de vedere. Acum însă, în capul academicianului se învârtea un gând straniu. Se pare că priceperea de a rezista unei asemenea pălăvrăgeli cere un efort intelectual mult mai mare decât calculele matematice.
„Ce ar fi să-l dau afară? Îi trecu pe neașteptate prin minte. Să-l dau afară din institut, și gata. La urma urmelor e umilitor… Da, dar pentru ce? El își îndeplinește obligațiunile, are 18 lucrări publicate, zece ani de stagiu în munca științifică, a reușit la concurs (e drept, altă candidatură n-a mai fost), n-ai de ce să te agăți! Și eu i-am dat avizul acela nenorocit asupra tezei… Să-l dau afară, pur și simplu, pentru prostie și lipsă de aptitudini? Ei… asta ar constitui un precedent nemaipomenit în activitatea științifică”.
— Făcea comenzi, folosea materiale și utilaje, ocupa o clădire separată și, după ce a muncit doi ani de zile, poftim, uitați-vă ce a făcut! Hilobok se aprinse de pe urma propriilor sale cuvinte. Și vă amintiți cum s-a comportat la susținerea tezei… Doar nu numai pe mine m-a făcut de rușine. Eu nu contez. Dar și pe dumneavoastră, Arkadi Arkadievici, pe dumneavoastră personal… Dacă ar fi fost după mine apoi eu pe acest Krivoșein, pentru ceea ce a reușit să facă, l-aș… l-aș fi… Nu știu ce i-aș fi făcut!.. Docentul rămase aplecat peste birou și ochii săi căprui aruncau scântei. Ce păcat că la noi se obișnuiește doar să se decoreze postmortem, „de mortuis aut bene, aut nihil”, mă rog!.. Dar ia să-i trântești o mustrare lui Krivoșein postmortem, ca să fie un exemplu și pentru ceilalți! Și încă o mustrare aspră! Cu consemnare…
— … pe piatra funerară. E o idee! adăugă o voce în spatele lui. Oh, mare ticălos mai ești, Hilobok!
Harri Haritonovici se îndreptă de spate atât de repede, de parcă ar fi fost împușcat cu o încărcătură de sare mai jos de spate. Azarov își înălță capul. În ușă stătea Krivoșein.
— Bună ziua, Arkadi Arkadievici. Vă rog să mă scuzați că intru neanunțat. Îmi dați voie?
— Bu… Bună ziua, Valentin Vasilievici! Azarov se ridică de la masă. Deodată inima începu să-i bată înnebunită. Bună ziua… Uff, înseamnă că dumneata nu… Mă bucur că te văd bine, sănătos! Intră, te rog!
Krivoșein strânse bărbătește mâna întinsă a academicianului (acesta remarcă ușurat că mâna îi era caldă), apoi se întoarse spre Hilobok. Harri deschise și închise gura, fără să poată scoate vreun sunet.
— Harri Haritonovici, nu vreți să ne lăsați singuri? V-aș fi foarte îndatorat.
— Da, Harri Haritonovici, poți să pleci, spuse Azarov.
Hilobok o porni de-andărăteala spre ieșire, se lovi zgomotos cu capul de perete, și de abia nimeri ușa că o și zbughi afară din încăpere.
Făcând eforturi să-și revină, Arkadi Arkadievici inspiră adânc, ca să-și liniștească inima, apoi se așeză pe scaunul său directorial. Simți că îl cuprinde o ușoară enervare. „Se pare că am fost victima unei farse?!”
— Vreți să fiți atât de amabil, Valentin, Vasilievici, să-mi explicați și mie ce înseamnă toate astea… Povestea cu, scuzați-mă, cadavrul, scheletul dumneavoastră și toate celelalte?
— Nimic grav, Arkadi Arkadievici. Îmi dați voie? Krivoșein luă loc în fotoliul de piele de lângă biroul directorului. Mașina care se autoorganizează, despre care am raportat în cadrul consiliului științific vara trecută, a reușit, într-adevăr, să se dezvolte… Și s-a dezvoltat până la stadiul în care a încercat să creeze un om. Pe mine. Ei, și cum se întâmplă, de obicei, știți că totdeauna prima încercare e nereușită…
— Da, dar de ce n-am fost informat despre toate astea?! întrebă Azarov scos din fire, amintindu-și de discuția umilitoare avută cu două zile în urmă cu anchetatorul și de celelalte frământări ale sale. De ce?
Krivoșein se mânie cumplit.
— La dracu! spuse furios și lovi cu pumnul în brațul moale al fotoliului. Dar de ce nu întrebați cum am făcut noi toate astea? Cum de am reușit? De ce vă preocupă în primul rând prestigiul personal?
Academicianul se muie.
— Fără îndoială, este… este ceva grandios. Vă rog să primiți felicitările mele, Valentin Vasilievici. Și… totodată și scuzele mele. M-am înfierbântat și… Mii de scuze! Este, într-adevăr, o foarte mare… e-e… invenție, deși ideile cu privire la transmiterea și viteza informației cuprinse în om au fost formulate încă de răposatul Norbert Wiener. (Krivoșein râse malițios). De altfel, faptul acesta nu minimalizează, bineînțeles, realizarea… Eu îmi amintesc de ideea dumitale, am văzut alaltăieri în laborator unele… e-e… rezultate ale muncii depuse. Întrucât și eu, personal, am o oarecare contingență cu sistemologia (Krivoșein surâse din nou), sunt, prin urmare, suficient de pregătit ca să înțeleg ceea ce mi-ați spus. Vă felicit din tot sufletul! Dar trebuie să fiți de acord, Valentin Vasilievici, că acest eveniment fericit pentru știință ar fi putut să aibă un caracter mai puțin misterios și să iște mai puțin scandal dacă, pe parcursul ultimului an de muncă, m-ați fi ținut la curent cu mersul lucrărilor.