— La dumneavoastră se intră foarte greu, Arkadi Arkadievici.
— Hm… permiteți-mi totuși să consider că argumentul dumneavoastră nu este întemeiat Valentin Vasilievici! Azarov se încruntă. Admit că sistemul acesta al audiențelor vă umilește (deși toți lucrătorii institutului îl înțeleg și-l aprobă. Chiar și mie mi se întâmplă să fiu nevoit să aștept la audiențe în diferite ocazii). Dar ați fi putut să-mi telefonați, să-mi lăsați un bilet (nu neapărat un raport, cum se obișnuiește), în sfârșit, ați fi putut să veniți la mine acasă!
Arkadi Arkadievici totuși nu reuși să-și învingă sentimentul că a fost jignit. „Uite așa… muncești, muncești, și uite!”… De multă vreme, din ziua când experiența lui nereușită cu heliu s-a transformat în mâinile unui alt cercetător în descoperirea superfluidității, Arkadi Arkadievici păstra în adâncul sufletului său speranța că, odată și odată, va vedea, va descoperi și va înțelege ceva nou în natură, în lume. El visa la această descoperire cu voluptate și totodată cu teamă, așa cum visează un băiețel despre pierderea castității. Dar n-avea noroc. Alții aveau, el nu! Avea o înaltă calificare și munca sa a fost răsplătită cu multe premii și titluri. Dar nu se putea mândri cu nici o descoperire, care reprezintă, de fapt, culmea cunoașterii!
Și iată că în cadrul institutului pe care-l conduce s-a realizat fără el, fără măcar să știe ceva, o descoperire uriașă. În comparație cu ea întreaga sa activitate ca și aceea a întregului institut apare cu totul neînsemnată! S-a descurcat fără el. Mai mult decât atât. Se pare că l-a evitat conștient, că l-a ocolit. „Cum adică? A crezut că nu sunt un om cinstit? Prin ce anume l-am îndreptățit să gândească astfel despre mine?” De multă vreme academicianul Azarov nu mai avusese prilejul să încerce sentimente atât de puternice ca acum.
— M-da… Mă bucur alături de dumneata, Valentin Vasilievici, continuă academicianul, dar sunt totodată îngrijorat și mâhnit de atitudinea dumitale. S-ar putea ca ceea ce îți spun să te supere. Dar pe mine problema mă frământă nu ca savant sau ca director, ci ca om. Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? Dumneata nu se poate să nu-ți fi dat seama că, ținându-mă la curent cu munca dumitale, asta nu ți-ar fi dăunat, ci dimpotrivă, te-ar fi ajutat. Ți-ar fi fost asigurate o îndrumare competentă, calificată, ca și consultațiile de care aveai nevoie. Dacă eu aș fi considerat că pentru rezolvarea temei dumitale mai sunt necesari noi colaboratori sau utilaje, s-ar fi făcut și asta. Și atunci de ce ai procedat așa cum ai procedat, Valentin Vasilievici? Nici nu vreau să admit gândul că te temeai ca nu cumva să-ți pierzi drepturile dumitale de autor…
— Și cu toate acestea, văd că nu v-ați putut reține să nu exprimați acest gând. Krivoșein surâse cu tristețe. În sfârșit, bine că faptul vă preocupă înainte de toate ca om. Asta îmi dă speranțe… Într-o vreme am stat la îndoială. Nu știam ce să fac, să vă vorbesc despre activitatea noastră sau nu. Am încercat să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Dar n-am reușit. Apoi m-am gândit că, deocamdată, în etapa căutărilor, e mai bine așa. Krivoșein își ridică capul și se uită țintă la Azarov. Dumneavoastră n-ați prea avut încredere în noi. Arkadi Arkadievici. De ce oare? Chiar și acum, ați încercat, întâi și întâi, fără să știți exact despre ce e vorba, să puneți descoperirea și pe autorii ei la locul lor. Cică Wiener ar fi spus… Dar ce legătură are ideea lui Wiener — „televizarea” — cu descoperirea noastră?! La noi totul e altfel! Ce consultații ați fi putut să ne dați dumneavoastră, ca academician, doar poate să vă destăinuiți nepriceperea în fața unor ingineri subordonați… Și apoi, mai există un motiv. Dumneavoastră știți prea bine că valoarea cercetătorului nu este determinată nici de gradul lui științific, nici de titlul lui și totuși n-ați binevoit niciodată să-i mai strângeți puțin cu ușa pe cei „titrați”, să „atentați” la drepturile lor inalienabile de a conduce, de a ocupa posturile vacante, la infailibilitatea cugetărilor și părerilor lor. Credeți că eu n-am știut de la bun început ce rol mi-era rezervat după crearea noului laborator? Credeți că avertismentul pe care mi l-ați dat după scandalul cu Hilobok n-a influențat experiența? A influențat-o. De aceea m-am și grăbit cu munca, am mers la risc… Credeți că nu a avut nici o influență, în ce privește atitudinea față de dumneavoastră, faptul că în institutul nostru comenzile pentru expoziții și alte diferite asemenea chestii împing totdeauna pe planul al doilea comenzile necesare pentru cercetări?
— Iertați-mă, dar asta aduce a meschinărie, Valentin Vasilievici! spuse enervat Azarov, încruntându-se.
— A trebuit să vă judecăm după astfel de fapte mărunte, deoarece altele nu existau. Sau după faptul „mărunt” că un asemenea… în sfârșit, Hilobok, datorită încurajărilor sau sprijinului dumneavoastră, cum vreți s-o luați, dă tonul în institut. Desigur, lângă Harri Haritonovici Hilobok te poți bucura din plin de propria-ți superioritate intelectuală, chiar și la baie!
Fața lui Azarov se înroși ca focul. Sigur, una e să gândești tu însuți în felul acesta, și alta e să-ți vorbească despre asta subalternii. Krivoșein își dădu seama că a cam sărit peste cal și își temperă tonul.
— Vă rog să mă înțelegeți cum trebuie, Arkadi Arkadievici. Noi am fi dorit ca dumneavoastră să participați la lucrările noastre. Tocmai de aceea — și nu ca să vă mâhnesc — vă relatez totul în mod deschis. În descoperirea noastră mai există încă multe lucruri pe care noi nu le înțelegem. Omul e un sistem complicat, iar mașina care îl confecționează este și mai complicată. Aici va fi de lucru pentru o mie de cercetători. Și visul nostru e să atragem în această muncă oameni inteligenți, cunoscători, talentați… Vă dați seama că într-o treabă ca aceasta nu este suficient să fii doar un om de știință.
— Vreau să sper că mă veți informa totuși mai în amănunt asupra conținutului muncii voastre. Azarov își venea treptat în fire, îi revenea simțul umorului și al propriei superiorități. S-ar putea să vă fiu totuși de folos — fie ca savant, fie ca om.
— Să dea dumnezeu! O să vă informăm, probabil… Nu hotărăsc eu singur în această chestiune, dar o să vă informăm. Avem nevoie de dumneavoastră.
— Valentin Vasilievici, academicianul ridică din umeri, iertați-mă, nu cumva aveți de gând să hotărâți împreună cu practicantul dacă e cazul să mă admiteți și pe mine sau nu să particip la activitatea dumneavoastră?! După câte știu, la laborator nu mai există altcineva.
— Da, și cu dânsul… O, doamne! Krivoșein oftă semnificativ. Sunteți gata să acceptați ideea că mașina poate fabrica oameni, dar vă e cu neputință să admiteți că în această chestiune un simplu laborant s-ar putea să priceapă mai mult decât dumneavoastră! Fiindcă veni vorba, și Faraday a fost laborant, dar nimeni nu-și mai amintește astăzi al cui laborant a fost el… Cred că e bine, totuși, să vă pregătiți sufletește, Arkadi Arkadievici, ca atunci când veți veni să lucrați cu noi — și eu sper că veți veni! — să nu mai aveți acel crez academic, cum că voi sunteți părinții noștri, iar noi copiii voștri. Vom munci cu toții, și atât! Niciunul dintre noi nu e geniu, dar nici Hilobok nu e…