Nikitin, împreună cu tovarășii săi, reușiră fără multă trudă să debarce întregul echipament necesar. Tot restul zilei, paleontologul și-l petrecu prin peșteri, pînă ce se convinse că presupunerile sale fuseseră întemeiate.
Într-o peșteră, pe peretele din fund, de un verde-gălbui intens, concrețiunile subțiri și neted se stratificau succesiv. Nikitin nădăjduia că impuritățile de săruri de fier și crom, modificate sub acțiunea luminii, putuseră păstra într-un strat oarecare imaginea luminoasă a acelei epoci — de acum vreo 60 000 de ani — cînd țîșneau aici izvoarele termale și activitatea vulcanilor încă nu încetase cu totul.
Ajutoarele sale curățiseră intrarea. Orificiul rotund lăsa lumina să pătrundă pînă în fundul peșterii, care acum semăna de-a binelea cu interiorul unui aparat fotografic.
Nikitin se apucă de treabă cu nemărginită răbdare și minuțiozitate. Dezvelea strat după strat, după ce examina suprafața fiecăruia cu ajutorul unei lămpi cu magneziu special construite.
Savantul întorcea cînd lampa, cînd prisma, schimbînd unghiul fascicolului de lumină și de reflecție, dar nici urmă de imagine pe geamul aparatului. Munci așa toată noaptea, dar, îndîrjit de insucces, nu simți oboseala. Lumina orbitoare îi juca prin fața ochilor; rezerva de magneziu era pe sfîrșite.
Încă o vară pierdută, tocmai acum, cînd fusese destul de bine înarmat ca să capteze umbrele trecutului!
Studiase și înlăturase vreo zece straturi; mai rămăsese unul, foarte subțire. Lui Nikitin îi păru că acest strat — al unsprezecelea — este mult mai neted decît toate celelalte.
Savantul aprinse din nou lampa, răsuci de cîteva ori becul sferic și în aparat apăru o imagine rotundă, confuză; în colțul drept, o umbră cenușie, neclară, semănînd cu un corp omenesc încovoiat, străjuit de o linie oblică în stînga — niște pete vagi conturînd ceva rotund, nedeslușit. Nikitin reglă aparatul, dar imaginea nu deveni mai clară. Își dădea seama că se află din nou în fața unei umbre a trecutului, dar atît de neclare, încît i-ar fi fost greu s-o descrie, necum s-o fotografieze. Nikitin turnă o nouă cantitate de magneziu și intensifică la maximum lumina. Da, nu încape îndoială, era figura unui om. Deci, secretul consta în intensitatea luminii. Deși magneziul produce un spectru aidoma celui solar, lumina sa nu este destul de puternică. Numai soarele atotputernic poate reînvia umbrele cărora tot el le-a dat viață! Apoi, nici aparatul lui nu e prea sensibil — e prea rudimentară această construcție care imită camera fotografică.
Lampa, supraîncălzită, răbufni o ultimă dată și se stinse. În beznă se contură clar orificiul rotund al intrării în peșteră… Se făcea ziuă! Calmul obișnuit îl părăsi pe savant: izbi cu pumnul în aparatul care nu avea nici o vină.
Nikitin fu cuprins de o furie cumplită. I se părea, că-i lipsește aerul; se repezi afară, se izbi cu capul de boltă și căzu în genunchi. Lovitura îl dezmetici puțin, dar nu potoli mînia ce fierbea în el. Căta cu ochii injectați la blocul de piatră care atîrna deasupra intrării. Da, lampa lui nu făcea două parale! Dar o să vadă umbra trecutului la lumina soarelui. Avea mereu asupra sa amonal, ca să dezvelească la nevoie straturile, aruncînd în aer rocile de deasupra.
Paleontologul examină cu atenție peretele superior și observă mai multe crăpături verticale, lungi, care străbăteau blocurile de gnais. Era o nimica toată să înlăture această cortină de piatră!
Savantul vru să coboare pe mal, unde înnoptaseră tovarășii lui de drum, dar se răzgîndi și se întoarse în peșteră. Acolo, stabili unghiul de incidență a luminii lămpii cu suprafața stratului de calcar, și cu ajutorul busolei determină direcția. Minunat! Soarele va pătrunde aici între orele două și trei după-amiază. Avea timp să doarmă ca lumea. Ochii îi erau atît de obosiți, încît nici la lumina soarelui n-ar fi putut vedea ceva.
Dimineața făgăduia o zi frumoasă.
De îndată ce praful exploziei se risipi, Nikitin, ținîndu-și cu greu echilibrul pe frînturile de piatră, se apucă să-și instaleze în grabă aparatul. Peretele verde, neatins de explozie, păstra un luciu umed în lumina strălucitoare a zilei.
Nu, acum nu se va mai lăsa păcălit — strîngea bine în mînă caseta dinainte pregătită. De cum va apare pe geamul aparatului imaginea zămislită de soare, el va regla distanța și va introduce imediat caseta. O fotografie reușită ar demonstra existența și, mai mult decît atît, posibilitatea conservării și transmiterii umbrelor trecutului. Ce cotitură hotărîtoare pe această cale anevoioasă! De acum înainte nu va mai fi singur! Ce înseamnă eforturile unui singur om în comparație cu munca armonioasă a mai multora, o știe bine oricine a încercat să deschidă drumuri noi în știință sau tehnică.
Nikitin se uită la ceas: era două și douăzeci și trei de minute; se lipi de geam, cuprinzînd în mîna crispată șurubul prismei. Din nou, clipele treceau greu; acum însă, era cu totul altceva: acum era sigur că va vedea trecutul.
Soarele își schimba agale poziția. Nikitin uită de restul lumii.
Deodată, în dreapta, apăru umbra cea cenușie și încovoiată și căpătă conturul clar al unui corp omenesc. O linie oblică profila o suliță.
Cu capul vîrît între umerii lați, cu mușchii umflați, încordați, omul se așezase pe o piatră — încovoiat, cu sulița lungă aplecată în față. Fața lată, brăzdată de cute, era pe jumătate întoarsă spre Nikitin, dar ochii cătau spre munții tociți, albăstrii, împăduriți, care răsăreau de după platforma povîrnișului. Nikitin reuși să zărească un păr des și răvășit încadrînd o frunte destul de înaltă, pomeții proeminenți, fălcile puternice. Savantului i se păru că citește pe chipul omului o îngîndurare chinuitoare, plină de îngrijorare, ca și cînd s-ar strădui să arunce o privire în viitor. Toate acestea le văzu Nikitin în cîteva clipe. Deși ardea de nerăbdare să surprindă și alte detalii ale tabloului, paleontologul nu mai putea zăbovi: îi trebuia neapărat fotografia. Nikitin introduse la iuțeală caseta și vru să tragă capacul, dar nu mai apucă să facă mișcarea: luciul peretelui neted se stinse dintr-o dată, în jur se făcu întuneric. Nikitin întoarse capul spre gura peșterii și văzu un nor greu acoperind soarele. După el veneau în rînduri strînse, lungind vîrfurile unor vulcani stinși, alți nori plumburii, amenințători, prevestind o ninsoare abundentă.
Cu desperare căta savantul la cer. Dacă ninge, n-o să mai vadă nimic, urma atît de delicată se va șterge Iară doar și poate.
Tăinuind în adîncul sufletului un rest de speranță, Nikitin lăsă aparatul pe loc, îl acoperi cu mantaua de ploaie și porni agale spre corturi, împleticindu-se ca un om beat. Acest accident stupid, acest nou insucces îi picura în suflet otravă, îi vlăguia trupul.
Tovarășii săi își întrerupseră discuția cînd îl văzură pe Nikitin atît de abătut, trîntindu-se jos: nu mai cutezară să vorbească decît cu jumătate de voce, ca la căpătîiul unui grav bolnav.
Printre stînci se tînguia vîntul, fulgii mari își începură cadrilul.
Nikitin își turnă un păhărel, îl dădu pe gît și ceru să i se aducă aparatul de sus. Pierduse orice nădejde că va mai vedea omul preistoric, iar, pe de altă parte, nu mai puteau zăbovi nici un ceas. Trebuia să se stăpînească; dacă întîrziau, barca avea să fie prinsă între sloiurile de gheață, mai jos de praguri, în taigaua pustie.