În zori, de cum vulcanii stinși își profilară pe cer piscurile, oamenii prinseră a forfoti, strîngînd lucrurile.
Parîma plescăi ușor, căzînd în apă. Barca înainta aproape imperceptibil spre granița de spumă a curentului principal. Deodată, prinsă parcă de mîna unui uriaș, mica ambarcațiune se smuci înainte și se năpusti în chei, unde, mugind și spumegînd, valurile o prinseră și o săltară ca pe o coajă de nucă.
Lampa prefira prin abajurul înalt un cerc de raze pale pe biroul plin de cărți. Cabinetul spațios era cufundat în semiîntuneric. La masă ședea nemișcat, cufundat în gînduri, Nikitin.
De trei ani nu mai cunoștea liniștea… Munca lui de altădată, care i se părea astăzi atît de calmă și de luminoasă, îl chema iarăși să-i consacre toate forțele. Iar el nu se simțea în stare și oscila mereu între preocuparea cea nouă și cea veche, încercînd să-și îndeplinească conștiincios sarcinile ce-i reveneau, în timp ce întreaga lui ființă tînjea după umbrele trecutului. În anii aceștia surprinsese de două ori trecutul, în două rînduri îi fusese dat să vadă ceea ce nimeni n-a văzut vreodată. Și e tot atît de departe de țel ca și în clipa aceea de neuitat din munții Arkarlî. Nici aparatul nu e bun, e prea grosolan.
De bună seamă că săvîrșise o greșeală.
Nikitin aprinse lampa din tavan și, clipind des, începu să strîngă hîrtiile răvășite. Aruncă o privire spre aparatul plin de lovituri și zgîrieturi, care odihnea pe o măsuță anume. O clipă avu senzația caraghioasă că între el și obiectul acela neînsuflețit e o mare asemănare, zîmbi cu amărăciune, apoi ieși din cabinet.
Muzeul era cufundat în întuneric. Cabinetul lui se afla la capătul sălii uriașe, plină cu vitrine și schelete de animale fosile. În prima clipă, Nikitin, venit de la lumină, nu putu desluși nimic. Cunoștea și cu ochii închiși culoarele dintre vitrine, dar mai știa că în unele locuri ieșeau primejdios de mult în afară coarne și boturi căscate de ale scheletelor, instalate pe postamente descoperite. În întuneric putea să se lovească sau, mai rău, să sfărîme oasele fragile.
Savantul se opri și așteptă pînă ce ochii se vor obișnui cu bezna. Iată că geamurile vitrinelor prinseră a luci. Oasele negricioase ale scheletelor se cufundau însă mai departe cu sala întunecoasă, care părea goală. Obișnuința îndelungată îl făcea să simtă prezența invizibilă a lumii fără viață din muzeu. O senzație stranie îl cuprinse în fața acestei săli pline de fantome, de lucruri palpabile, dar nevăzute.
Porni mai departe, supărat pe ochii săi atît de imperfecți. Doar fiecare lucrușor de aici îi era cunoscut, știa cum arată și unde e, dar nu vedea nimic. Întocmai ca umbrele trecutului! Scheletele există și totuși nu există pentru ochi, fiindcă e prea puțină lumină…
Paleontologul se opri brusc: comparația cu umbrele trecutului îl surprinse. Ce naiv era cînd își punea nădejdea numai în ochii săi! Cum fusese în stare să uite că, în marea majoritate a cazurilor, urmele cele mai slabe ale razelor de lumină nu pot reflecta decît o cantitate infimă de lumină, imperceptibilă pentru aparatul de care dispunea! Din pricina asta, nici lumina artificială nu putea revela pe de-a-ntregul barem imaginile mai bine întipărite. Cîte umbre slabe nu i-au scăpat!
Nikitin se simți rușinat. El, savantul, construise un aparat rudimentar, ca un diletant. Uitase forța tehnicii moderne, care concepe aparate ce pot înregistra cele mai infime cantități de lumină!
Frămîntat de aceste gînduri, paleontologul înainta încet prin sala cufundată în întuneric și pas cu pas i se întregea în minte un aparat de altă concepție. O să ceară din nou ajutorul fizicienilor și tehnicienilor. Lumina reflectată de imagine trebuie s-o capteze nu direct, ci cu ajutorul unor celule fotoelectrice sensibile, care să transforme lumina în curent electric, să-l amplifice și apoi să-l preschimbe iarăși în lumină, vizibilă de astă dată ochiului.
Redarea fidelă a culorilor va naște o seamă de greutăți, dar și aici sînt posibile diverse combinații. Contururile pot fi întărite, iar culoarea se va obține din reflectarea directă.
Nikitin atinse cu umărul o vitrină și se dădu repede la o parte… Firește, mai e multă bătaie de cap, totuși cheia problemei parc-a găsit-o. ”Dacă reușesc să construiesc un asemenea aparat, își depănă el mai departe firul gîndurilor, nu-mi mai e frică de nimic. În aer liber am să ridic o baracă cu lumină artificială. Iar sub pămînt, nici vorbă că e mai ușor!… Atunci umbrele trecutului vor fi aici! Și paleontologul strînse degetele în pumn. Cu cîteva celule fotoelectrice pot regla cum vreau aparatul, mărindu-i sau reducîndu-i sensibilitatea la diferite raze ale spectrului.”
Mecanicul cel tînăr, șugubăț, se dădu mai aproape de inginer, care conducea spre mină un grup de oameni, de bună seamă nemaiumblați prin subteran.
— Cum să-i cobor, Andrei Iakovlevici? întrebă în șoaptă acesta. Rapid sau mai domol? și mecanicul îi făcu semn cu ochiul spre noii veniți.
— Ce-ți trece prin cap!? se înspăimîntă inginerul. Ăsta-i un savant vestit! și arătă pe furiș spre Nikitin, care rămăsese mai în urmă. Ai să le strici și aparatul… Să nu cumva… termină el amenințător.
Nikitin, care avea auzul fin, surprinsese această scurtă convorbire, neînțeleasă pentru neinițiați, și se grăbi să intervină.
— Fie și rapid și mai domol! se adresă el cu voce tare mecanicului. Nici eu și nici aparatul nu vom păți nimic. Mi-ar place să-mi amintesc de trecutul meu iar băieții mei n-ar strica să se deprindă.
Mecanicul se uită stingherit la savant, apoi un zîmbet larg înflori pe fața lui și omul dădu din cap.
Colivia prinse a coborî lin, dar deodată se repezi în jos, de parcă s-ar fi rupt cablul. Picioarele se dezlipiră de podea, respirația li se tăie, inimile voiau parcă să iasă prin gîtlej. Colivia se prăbușea din ce în ce mai repede, apoi, deodată, căderea ei se-ncetini tot atît de brusc. O greutate enormă lipi pe oameni de podea. Mîini nevăzute încinseră pe fiecare cu chingi late, ce-i strîngeau fără milă.
Senzația aceasta dură o frîntură de secundă, și din nou podeaua le fugi de sub picioare, corpul deveni imponderabil, iar inima crispată se repezi în sus.
— Uf! icni ajutorul lui Nikitin.
Dar colivia își și încetini căderea tot mai mult, tot mai mult, pînă ce se opri la unul din cele mai adînci orizonturi ale minei.
— Lua-i-ar naiba! bodogăni ajutorul, cercînd să-și stăpînească tremurai genunchilor.
Nikitin rîse sfidător, spre indignarea speriaților săi colaboratori.
Paleontologul cobora în mină cu neobișnuită încredere în succes. Cauza erau atît aparatul reconstruit, cît și faptul că minerii descoperiseră aici un strat de bitum fosilizat, aidoma oglinzii negre, care-i arătase pentru prima oară năluca dinozaurului. Pe urmă… scrisoarea proaspăt primită.
Nikitin zîmbi fără voie, reamintindu-și rîndurile puține. Erau de la Miriam, care nu uitase nici umbra trecutului, nici pe el.
Scria că după un an avusese prilejul să mai vadă o dată zăcămîntul de asfalt. Oglinda neagră se ștersese, dar nimic nu putea șterge impresia pe care i-o produsese atunci fantoma dinozaurului, ce i se întipărise adînc în suflet… Reușise să trezească interes pentru umbra trecutului la un cercetător talentat — Karjaev. Acum prospectau straturile în care sperau să descopere urmele razelor de lumină.
Nu-i scrisese mai din vreme, deoarece probabil că el nu simțise nevoia — aici, Nikitin deslușise printre rînduri un reproș ascuns — dar ea îi urmărise tot timpul activitatea și nu-și pierduse încrederea în reușita operei lui. Acum însă descoperiseră niște straturi interesante și-l ruga să vină la ei.