Nikitin nici nu apucase să-și dea seama cît de importantă era pentru el scrisoarea. Nu prea avusese timp să se gîndească în ultima zi a preparativelor pentru această nouă cercetare. Își recăpătase însă vioiciunea tinerească de odinioară, lucru care mira foarte pe cei din jurul său.
Dintr-o galerie direcțională veche venea miros de ars, care le gîdila gîtlejurile. Auzeau freamătul lin al aerului aspirat de un ventilator puternic. Nikitin hotărî să înceapă cercetările de cum vor fi pușcate găurile de mină, perforate după indicațiile lui. Aici, în vechile galerii, departe de forfota locomotivelor electrice, de huruitul vagonetelor, de lumina vie a lanternelor, domnea o tăcere de moarte. Bezna de nepătruns din subteran învălui pe cei ce înaintau, contopindu-se cu negrul intens al pereților de cărbune.
Undeva, abia se auzea susurul apei care se scurgea, în depărtare trosneau la intervale stîlpii de susținere, amintind minerilor povara apăsătoare a rocilor.
Cine a descoperit cotloanele astea minunate? întrebă Nikitin cu jumătate de voce pe ajutor, care pășea alături.
Acesta făcu un semn cu capul spre un bătrînel scund, care încheia grupul împreună cu inginerul.
E un meșter miner cum rar întîlnești, cunoaște fiecare strat din toate abatajele. Fără el, am fi orbecăit ani de zile prin aceste galerii fără sfîrșit…
Paleontologul se uită cu recunoștință mută la bătrînul miner.
În față apăru, albicioasă, o colonadă curată de stîlpi de susținere noi. După numărul lor îți puteai da seama că galeria de circulație sfîrșește cu o încăpere spațioasă.
Într-adevăr, pereții negri se îndepărtară, lăsînd între ei un spațiu mare și gol, cu tavanul înalt.
Ajutoarele lui Nikitin zăboviră un timp cărînd voluminosul aparat printre stîlpi. Inginerul păși înainte și ridică sus de tot lanterna puternică. Un pachet de șisturi de cărbune, zdrențuit de pușcări, îi înconjura pe cercetători, amenințîndu-i cu nenumărate proeminențe ascuțite, lucioase ca oțelul…
Intrarea în încăpere era străjuită de ambele părți de trunchiuri turtite și groase, ușor înclinate. Încrustate parțial în masa de cărbune, ele se deosebeau numai prin desenul rombic al scoarței. Pe jos își întinseseră rădăcinile răsfirate, aidoma unor păianjeni uriași, niște cioate cît toate zilele. Rădăcinile învăluiau arhaicul culcuș ce le slujea de reazem din vremuri de mult apuse. Cioatele erau retezate toate la același nivel — nivelul apei într-o pădure înecată din carbonifer în trunchiurile mari, ce se păstraseră rînjeau sinistru scorburi enorme.
Acest colț de pădure, lipsit de viață, prefăcut în cărbune și calcar, te apăsa prin bătrînețea lui. Oamenii simțeau parcă deasupra capetelor nu un strat de roci gros de două sute de metri, ci hăul aproape material al sutelor de milioane de ani, care s-au scurs peste aceste buturugi și trunchiuri.
La capătul camerei, un morman de șisturi prăvălite însemnau locul unde se pușcase. Deasupra lor lucea oglinda piezișă, neagră-brună, a unor concrețiuni solidificate de bitum. Acesta era stratul care trebuia cercetat și care se depusese pe versantul abrupt al unui deal din pădurea carbonizată.
Curînd, raza albă și strălucitoare a lămpii cu magneziu se înfipse în strat și Nikitin reglă focarul camerei de reflecție. Tulburat, savantul tuși și spuse răgușit:
— Să-ncercăm…
Ce avea să le spună această față a stratului, aleasă cu atîta grijă? Paleontologul conectă celulele fotoelectrice și mări intensitatea curentului. Întoarse șurubul prismei și privi din nou în aparat. Roca nu mai părea neagră: pe fondul cenușiu și transparent apărură dungi verticale, confuze.
Cu răbdare și băgare de seamă, savantul reglă aparatul pînă cînd apăru cu o nemaivăzută claritate a patra umbră a trecutului ce-i fusese dat s-o descopere — umbra pe care o vor vedea acum mii de oameni!
Nikitin contempla un luminiș, din desișul pădurii inundate. Trunchiurile arborilor, de un cenușiu pal, cu coaja crestată în romburi mici, înconjurau o apă neagră, uleioasă. Fiecare copac se despărțea sus, într-un unghi, în două ramuri groase, care dispăreau în umbra deasă a coroanelor înghesuite. Un trunchi gros, solzos zăcea de-a curmezișul apei, sprijinit în stînga pe o moviliță acoperită cu plante ciudate, asemănătoare ciupercilor, ale căror cupe viorii, înalte și înguste, presărau solul roșu și umed. Reverele cărnoase ale cupelor lăsau să se întrevadă un interior galben, uleios. Dincolo de moviliță, deasupra lujerelor îndoite și fără frunze, era un luminiș deasupra căruia plutea o ceață bătînd puțin în trandafiriu. În față, din ceață, ieșea o frîntură de cracă goală și zgîrcită, pe care se ghemuise, cu capul tras între umeri, o ființă vie, necunoscută.
Scrutînd imaginea, Nikitin tresări: de sub ciupercile violete, care-i ascundeau trupul, ieșea un cap lat, parabolic, acoperit cu o mucoasă brună-viorie. Ochii enormi și bulbucați priveau țintă la Nikitin, fără expresie, aspri și haini. Din maxilarul inferior, dezgolit ici-colo, ieșeau la iveală colți enormi. În dreapta se prefirau, luminînd întregul tablou, raze pale ca mărgăritarul. Văzduhul părea negricios, ca un geam transparent, dar afumat…
Nikitin cătă îndelung prin această fereastră fermecată la trecut, la viața lumii din carbonifer. Trei sute cincizeci de milioane de ani se așternuseră între prezent și vremea cînd, printr-un capriciu neașteptat, razele de lumină își puseseră aci amprenta. Ce clar se vedeau ochii răi ai nemaivăzutei creaturi, ciupercile cu cupe viorii, apa încremenită, văzduhul cenușiu și straniu! Proiectorul fîșîia încet, oamenii gîfîiau…
Nikitin simți că înnebunește. Se depărtă brusc de aparat. Pereții de cărbune reali, sfîșiați brutal, buturugile străvechi — poate vestigiile arborilor aceia pe care-i vede acum vii și supli în aparat… Chipurile îngîndurate ale celor din jur… Savantul izbuti să se domine, pregăti în grabă camera și luă cîteva fotografii în culori.
Pe masă zăcea un vraf de copii după articolul lui și la fiecare era anexată o reproducere în culori a umbrei trecutului, în sfîrșit surprinsă. Semnînd ultima copie, din cele ce trebuiau expediate, paleontologul răsuflă adînc.
De mult nu se mai simțise atît de ușurat și radios.
Acum, pe calea deschisă de el vor păși mulți alții, mai tineri, mai talentați poate. Prima pagină a cărții tainelor trecutului fusese întoarsă. S-a terminat cu solitudinea pe acest drum lung și anevoios! Dar oare se simțise singur?… În muncă îl ajutaseră, în afară de colaboratorii săi, zeci de oameni care păreau cu totul străini de știință.
Chipuri cunoscute prinseră a se perinda prin fața savantului. Iată-i pe minerii, pe muncitorii de la carierele de piatră, colhoznicii, vînătorii. Toți aceștia, încrezători și dezinteresați, care nu-l sîcîiseră cu întrebări, care respectaseră în el pe savantul cunoscut, îl ajutaseră să descopere și să concretizeze odată pentru totdeauna umbra trecutului.
Înseamnă că muncise și se folosise de sprijinul lor pe datorie… Da, dar acum își plătise datoria — iată de ce se simțea atît de ușurat!
Nikitin își aduse aminte de cîte ori se lăsase pradă, în același cabinet, desperării și neîncrederii, întrebîndu-se dacă și-a ales bine drumul în viață.
Savantul surîse, compuse repede textul telegramei pe care avea să i-o trimită lui Miriam, înștiințînd-o că pleacă a doua zi. Încrederea în viitor îl copleșea de bucurie. Nu, nu greșise, nu irosise în zadar ani de strădanii în lupta grea cu tainele naturii!