— Ceaiul e gata! anunță un ins înnegrit de fum de-a binelea, ridicînd de pe foc găleata mare, plină cu un lichid cafeniu închis.
Fiecare dintre cei ce ședeau în jurul focului se înarmă cu o stacană și apucă cîte o bucătoaie de tunguscă, grea și deasă — un fel de pîine concentrată. Musculițele acopereau suprafața ceaiului fierbinte cu o pojghiță cenușie pe care trebuiai s-o sufli peste marginea stacanei. Oamenii sorbeau cu voluptate ceaiul, schimbînd din cînd în cînd cîte o vorbă.
Dangătului rar al tălăngilor cailor risipiți prin vale i se adăugă deodată un alt zvon, îndepărtat, cadențat.
— Ian ascultați, tovarăși! Nu cumva vin ai noștri?
Cei mai tineri se repeziră la corturi să-și ia armele. Întîlnirea între echipele aceleiași expediții, după o îndelungată despărțire, constituie întotdeauna un moment solemn în viața cercetătorilor din taiga. Umbrele înserării încă nu apucaseră să se lase, că în luminiș se ivi un șir de cai costelivi, sleiți, care de-abia mai puteau urca. Baloturile zdrențuite, legate cu funii, destrămate, stăteau mărturie drumului lung prin hățișuri.
Răsunară împușcături. Noii sosiți răspunseră și ei printr-o salvă. De corturi se apropie un ins voinic ca un urs — geofizicianul Samarin, conducătorul grupului de cercetări gravimetrice. Descăleca greoi de pe cal. Gîtul îi era înfășurat neglijent într-un bandaj murdar. Samarin ridică de pe față plasa neagră care-l apăra de insecte și păși în întîmpinarea conducătorului întregii expediții, Ciurilin, un om bine făcut și el, dar, spre deosebire de celălalt, îngrijit, proaspăt ras.
— Salut, tovarășe Ciurilin, rosti încet Samarin, ca răspuns la efuziunile șefului.
— Ai căzut cum nu se poate mai bine, chiar la ceai. Ei, ai ceva interesant?
— Avem ceva. Dar tare a fost greu… Am fost bolnav, am pierdut trei cai…
— Dar ce ai?
— Afurisită treabă: m-au mîncat muștele. Sînt numai o rană.
— Se vede că te-ai scărpinat!
— Cum dracu să nu mă scarpin? se burzului Samarin ca răspuns la dojana lui Ciurilin. Pielea mea nu-i tăbăcită ca a dumitale. Nici nu știu cum am să plec mai departe.
Ciurilin dădu dispoziție să li se împartă cîte puțin din prețioasa rezervă de alcool. Noii sosiți se așezaseră și ei în jurul focului. Pe dată se încinse o discuție însuflețită; oamenii, înseninați, întrerupîndu-se unul pe altul, își povesteau prin cîte trecuseră. Conducătorul expediției se așeză lingă geofizician, care după ce mîncă și bău ceai, își mai veni în fire; o oboseală plăcută îi cuprindea mădularele.
— Modest Afrikanovici, ard de nerăbdare să aflu noutățile!
Samarin îi satisfăcu curiozitatea. Străbătuse într-un unghi obtuz ținutul cuprins între rîul Djeromo și vîrful Viliucean. Pe drum măsuraseră de peste douăzeci de ori gravitația.
— Peste tot am găsit anomalii pozitive [19] destul de mari — șaizeci, optzeci. Într-un loc însă, am făcut trei măsurători, una după alta, la distanțe mici, și am obținut… geofizicianul făcu o pauză.
— Nu mă tortura, Modest Afrikanovici! imploră Ciurilin.
Samarin zîmbi satisfăcut și reluă:
— …am obținut două sute…
— Oho-ho!
— Stai puțin: două sute șaptezeci și trei sute cinci!
— Unde? strigă în culmea tulburării conducătorul expediției.
— Amnunnaci… un platou jos și larg, mlăștinos, la răsărit de Moierokan…
— Moierokan! Ia te uită!
Taifasul din jurul focului conteni. După un timp noii sosiți se risipiră prin corturi, la culcare. Numai colaboratorii lui Ciurilin, care se odihniseră destul în cele patru zile de popas, rămaseră ca să tragă cu urechea la cele ce vorbeau șeful și geofizicianul. Într-un tîrziu, Ciurilin spuse acestuia, bătîndu-l pe umăr:
— Ei, te-am cam pisat, Modest Afrikanovici, iartă-mă. Du-te și te odihnește. Noi, ăștia de pe aici, ne-am cam îngrășat și nu ne culcăm înainte de miezul nopții.
Samarin se ridică în genunchi, cam fără chef, și își răsuci o ultimă țigară. Ciurilin se uită un timp cu luare-aminte la fața lui ostenită, umflată.
— Ce bine e să fii geofizician, Modest Afrikanovici! zise el deodată. Probleme precise, soluții clare… Ca la dumneata, de pildă.
— Ți-ai găsit pe cine să invidiezi!
Dar Ciurilin nu glumea.
— Trebuie să mă înțelegi: făceam o comparație între cercetările mele și ale dumitale. Puterea geofizicii e admirabilă! Sînt un fizician prost și un matematician și mai prost. Poate de-aceea, specialitatea dumitale, ca orice disciplină științifică pe care n-o cunosc, mi se pare mult mai importantă decît a mea. Iată, un singur aspect: montezi într-un punct dat aparatul lui Stückrat [20]. Înăuntru are două pendule scurte și grele, care se leagănă uniform, prevăzute cu oglinjoare care reflectă lumina unor becuri minuscule. Și asta e tot. Nu-ți rămîne decît să urmărești coincidența perioadelor de oscilație ale pendulului cu mersul ceasului astronomic — cu cronometrul. Desigur, conveni Ciurilin, înainte trebuie să verifici minuțios aparatul, să faci observații asupra aștrilor, ca să verifici ceasul. Dar, în genere, totul este genial de simplu! Pendulul oscilează, influențat fiind imperceptibil de creșterea sau descreșterea forței gravitației într-un anumit loc. Geofizicianul are, ca să zic așa, un paloș fermecat cu care despică invizibil straturile de roci pînă la cîțiva kilometri adîncime, un ochi cu care scrutează măruntaiele pămîntului.
Samarin aruncă în foc mucul de țigară, zîmbi, și ripostă:
— Eu, dimpotrivă, îmi dau seama limpede de toată neputința geofizicii, de nenumăratele probleme încă nerezolvate, de imperfecțiunea metodelor. Iar geologia dumitale mi se pare mai clară, o știință mai eficace, care dispune de incomparabil mai multe date… Dar, vorba dumitale, să mergem la culcare.
Și geofizicianul plecă. În jurul focului se așternu tăcerea. Flăcările pîlpîiau sub bolta spuzită cu stele; crengile de bagulnik trosneau încetișor, țînțarii bîzîiau neostenit. Din vale venea, din cînd în cînd, zvon de tălăngi.
— Maxim Mihailovici, oare geofizica poate găsi cu ușurință ceea ce căutăm noi de atîta vreme? întrebă precaut un geolog tinerel.
Ciurilin zîmbi amar:
— Nu, nu la asta mă refeream cînd spuneam că geofizica are atîtea posibilități. Am să mă explic. Va să zică, noi căutăm diamante. Dar de ce le căutăm aici și nu în altă parte? Acum cinci ani, directorul nostru a fost primul care a observat neobișnuita asemănare dintre structura geologică a acestor meleaguri și a celor din Africa de sud. Podișul Siberiei centrale și cel din Africa de sud au o structură geologică ce seamănă uimitor de mult. Și acolo, și aici, au răzbătut la suprafață, prin gigantice erupții, rocile grele din adîncuri. Serghei Iakovlevici consideră că aceste erupții s-au produs simultan. În Africa de sud, gazele acumulate la adîncimi colosale au făcut explozie, rupînd straturile de roci și dînd naștere la o mulțime de hornuri strimte, care sînt filoanele diamantifere. Pe întinderile dintre Capul Bunei Speranțe și Congo se cunosc sute de asemenea filoane și nu încape îndoială că încă și mai multe au rămas ascunse sub nisipurile deșertului Kalahari. Sînt atîtea diamante, încît ar îndestula toată lumea. Dumneata știi cît de necesare sînt în industrie și în meseria noastră — în foraj. Marile societăți, însă, au cumpărat toate zăcămintele. Din zecile de filoane bogate se exploatează numai cinci, restul au fost împrejmuite cu rețele de sîrmă ghimpată, prin care trec curenți de înaltă tensiune, iar santinelele le păzesc ziua și noaptea. Înțelegi de ce: dacă ar fi exploatate toate zăcămintele, prețul diamantelor ar scădea brusc. În Uniunea Sovietică n-au fost descoperite deocamdată zăcăminte importante. Îți dai seama ce important ar fi să găsim asemenea filoane! Aici, totul seamănă uimitor de mult cu Africa de sud, numai diamante încă n-am găsit. Încolo — și platină, și fier, și nichel, și crom; acest platou al Siberiei centrale prezintă același tip de mineralizare. Serghei Iakovlevici a stabilit că regiunile din Africa de sud unde sînt filoane diamantifere se disting prin anomalii pozitive ale gravitației; gravitația este mai mare ca de obicei, din cauză că au ieșit la suprafață mase de roci grele și compacte — peridotite [21] și grikvaite. Anomaliile ajung pînă la 120 unități. Aici, chiar în primul an de cînd folosim pendulul, am găsit anomalii de la 40 pînă la 100, iar acum… pînă la 300 unități. Asta înseamnă că avem de-a face cu straturi mari de roci grele. Din păcate, mai e mult pînă ne vom achita de misiunea noastră. Pendulul ne-a dezvăluit încă o trăsătură comună cu Africa de sud și, indirect, ne-a indicat regiunile unde am putea găsi zăcăminte de diamante. Zic „am putea”, căci tot atît de bine se poate să nu le găsim. În Africa de sud e ușor să le cauți: acolo sînt stepe uscate, aproape lipsite de straturi de vegetație, solul este puternic erodat. Știi doar că primele diamante au fost descoperite în rîuri. Cu totul alta e situația la noi: aici codrii de necuprins, mlaștinile, ghețurile eterne împiedică eroziunea. Solul este acoperit. Nu e de mirare că după trei ani de muncă nu sîntem mai avansați ca la început: o frîntură misterioasă de grikvait, dibuită prin prundurile rîului Moiero — iată tot ce avem! Această rocă — amestec de granit, olivin și diopsid — se întîlnește numai în filoanele diamantifere, sub formă de bucăți rotunjite în pămîntul albastru conținînd diamante. Dar degeaba am străbătut tot cursul superior al rîului Moiero, am scormonit o puzderie de izvoare și pîraie din bazinul lui…
21
Peridotite — roci eruptive de adîncime (ultrabazice) formate în special din olivin. (Nota red. ruse.)