Caravana coti în unghi drept spre stînga, către îndepărtata vale Moiero. Perdeaua ploii nu-i lăsa să vadă nimic și zile întregi se călăuziră numai după busolă. Ciurilin și Sultanov schimbau arareori o vorbă, muncitorul și evencul nu erau nici ei mai guralivi. Noaptea, caii flămînzi, care dădeau tîrcoale cortului, în căutarea ierbii, umpleau văzduhul cu clinchetul melancolic al tălăngilor lor. Din cînd în cînd un răget scurt sfîșia noaptea oarbă — boncăluiau elanii, căci era toamnă și venise vremea împerecherii, vremea luptelor dintre masculi…
La o cotitură a potecii pe care o croiau cu trudă, Ciurilin se izbi de ceilalți. Caravana se oprise. Caii se strînseră unii în alții.
— Maxim Mihailovici, vino repede! Voronok a dat într-un ciot! strigă Piotr cu desperare.
Ciurilin se apropie. Un cal negru, tînăr, căruia i se scosese samarul și șaua, stătea mai la o parte. Pielea lui era străbătută de un tremur puternic, picioarele din spate se îndoiau.
— S-a prăbușit dintr-o dată cu amîndouă picioarele, și s-a izbit cu burta de un ciot, îl lămuri îndurerat Sultanov.
De-a lungul piciorului stîng din spate a lui Voronok curgea un fir lat de sînge. Calul se clătină și se întinse la pămînt.
— Ce facem, Arseni Pavlovici? întreba Ciurilin, după ce examină rana.
— Ce să facem? Sultanov se întoarse și se dădu la o parte. Eu, unul, nu pot…
Ciurilin simțea că i se rupe inima de milă. Dar caravana stătea și, în cele din urmă, șeful ei, pălind ușor, luă arma în mînă și trase cu zgomot închizătorul. Țeava se ridică încet spre urechea lui Voronok. În clipa aceea, Piotr, care înlemnise, copleșit de o sfîșietoare durere, se repezi și se încleștă de țeava armei:
— Nu trage, Maxim Mihailovici, nu trage! Voronok o să se facă bine și o să vină singur după noi, ți-o spun eu…
Pe obraji i se prelingeau lacrimi. Ciurilin cedă cu dragă inimă rugăminților lui Piotr. Samarul lui Voronok fu împărțit și pus pe trei cai, șaua pe al patrulea. Voronok zăcea la pămînt, dar întinse gîtul după caravana care dispărea în depărtare…
În dreapta, după o măgură prăvălatică, în mîzga sură presărată cu cîteva sălcii, se ivi, mic de-abia îl deslușea ochiul, firul argintiu al unui pîrîiaș.
— Pietre, Maxim Mihailovici! strigă Sultanov, arătînd spre o pată cenușie din mijlocul pîrîului.
Într-adevăr, în apa limpede văzură prundiș și pietre mari, rotunde, acoperite pe alocuri cu o pojghiță roșcată de fier.
— Ia să văd, și Ciurilin păși spre pîrîu. Iar dumneata spune-i lui Nikolai că azi vom merge pînă ce se va întuneca de-a binelea.
Sultanov se apropia de ghid. Evencul, după ce pricepu dispoziția, dădu ursuz din cap și zise că știe el singur cît de tare trebuiau să se grăbească.
Deodată, dinspre pîrîu, răsună glasul lui Ciurilin:
— Stai, Arseni Pavlovici!
Inima lui Sultanov prinse a bate mai repede. Se repezi spre mal. Ciurilin agita în aer o piatră; emoția îl împiedica să scoată o vorbă, li dădu lui Sultanov piatra spartă, după care se apucă să arunce de zor, pe mal, una după alta, pietre acoperite de un mii vîscos. Sultanov privi spărtura proaspătă de rocă și tresări. Pe suprafața pestriță, luceau, roșii ca sîngele, cristale de pirop, amestecate cu grăunțe de olivin și diobsid verzi, liliachii și viorii.
— Grikvait! strigă Sultanov.
Și amîndoi geologii se apucară să spargă cu înverșunare pietrele aruncate de Ciurilin.
Roca dură și compactă ceda cu greu loviturilor ciocanului. Fiecare spărtură nouă dezvăluia aceeași suprafață pestriță, grăunțoasă. Sultanov intră și el în pîrîu, ca să caute pietre, și numai cînd dădură de un alt gen de spărtură de rocă — o suprafață de culoare închisă, aproape neagră, cu puncte verzi — Ciurilin se îndreptă din șale și-și șterse sudoarea de pe față.
— Uf! răsuflă Sultanov. Aproape numai grikvait. Dar ăsta nu cumva e kimberlit?
— Cred că da, întări Ciurilin. E din partea nealterată a rocii intruzive [24].
Mîinile lui Ciurilin, care-și răsucea o țigară, tremurau.
— Ăsta nu e prundiș, Arseni Pavlovici, grăi el rar, aproape solemn. Grohotișul este prea mare pentru un pîrîiaș ca ăsta.
— Va să zică, pîrîul a erodat… Sultanov se întrerupse nehotărît.
— …un depozit aluvionar [25] de grikvait! — termina cu siguranță Ciurilin. Adu-ți aminte că bucățile de grikvait găsite în filoanele africane au forma unor bolovani rotunjiți, desigur de erupție.
Pentru prima oară în aceste zile, multe la număr, pe fața lui Ciurilin înflori un zîmbet larg, radios.
— Așa-a… zise Sultanov. Asta înseamnă că trebuie să mergem spre izvoarele pîrîului, încolo, spre pădurea deasă de molizi… Întoarceți! Înapoi! strigă el spre Nikolai și Piotr, care se apropiaseră.
Evencul mijea ochii și urmărea cu luare-aminte figurile radioase ale șefilor săi; Piotr lovi pe Bulanîi peste crupă:
— Înapoi la Voronok, cap sec!…
Molidul doborît se prăbuși trosnind, iar după el un altul. În tăcerea pădurii întunecate, loviturile topoarelor răsunau sonor.
Oamenii, osteniți, se așezară pe jos și-și aprinseră cîte o țigară.
— Voronok al nostru se întremează văzînd cu ochii, abia de mai șchioapătă, comunică Piotr, care se dusese să vadă caii. Ce vă spuneam eu!… Mi se rupe inima cînd îi văd pe căluții noștri cum slăbesc, se topesc nu alta; iarba s-a uscat.
Ceața ce se lăsase de cu seară se așternea spre dimineață ca un covor gros de brumă. Mlaștina prindea a scînteia și străluci. Pe sub molizi se mai aciua întunericul. În geana zorilor se deslușea grămada de trunchiuri doborîte, acoperite de ciuperci. Ciupercile acopereau, în falduri, cioatele și rădăcinile, cupele lor, bătînd în roșu, verde și galben emanau un iz de putregai, iar în timpul nopții radiau palide lumini fosforescente. Măgura era adăpostul cucuvelelor. Păsările cu ochi holbați, lucioși și galbeni, stăteau în amurg pe crăcile arborilor din apropierea taberei și, cu capetele aplecate într-o parte, examinau curioase ființele nemaivăzute. Noaptea, umpleau cu țipete lugubre desișul codrului, ținînd isonul elanilor, care boncăluiau prin mlaștini.
Oamenii scotoceau măruntaiele pămîntului, acordînd numai puține ore somnului și hranei. Loveau înverșunați lutul tare, potrivnic, cu tîrnăcoapele. Alte unelte n-aveau. Solul, veșnic înghețat, ceda cu greu. Numai focurile uriașe aprinse în puțurile de explorare [26] îl mai muia nițel. Dar atunci se ivea alt dușman — apa. Două puțuri trebuiră să fie părăsite. Răzbătuseră pînă la pînza de apă și se umpluseră într-o clipită.
24
Intruzie — pătrunderea rocilor topite (magmă) în crăpături, în goluri, sau între straturile de pămînt. (Nota red. ruse.)
25
Depozit aluvionar — zăcămînt format pe loc, fără ca apa să fi transportat sau deplasat produsele dezagregării rocilor. (Nota red. ruse)