Ciurilin spera să dea la o adîncime de doi-trei metri de roca primară [27]. Dar chiar la această adîncime neglijabilă de-abia puteau răzbate.
Mai săpară un puț pe coama măgurii. Fumul umplea crîngul de molizi, se agăța de cetini, se prelingea în trîmbe albastre deasupra mlaștinii, amestecîndu-se în depărtare cu pîcla umedă și înghețată.
Ghidul aduse pe umăr încă un trunchi uscat de molid și-l aruncă în foc, apoi se apropie hotărît de Ciurilin:
— Șefule, trebuie vorbit. Caii curînd prăpădesc, și noi tot prăpădesc. Făina termină, untdelemn termină, nu pot merge vînat, trebuie muncit. Asta rău, foarte rău, trebuie plecat repede!
Ciurilin nu răspunse. Ghidul nu făcea altceva decît să dea glas gîndurilor care-l chinuiau de mult și pe dînsul.
— Maxim Mihailovici, spuse pe neașteptate Sultanov, lasă-l să plece cu caii, împreună cu Piotr, iar noi amîndoi vom rămîne, ca să terminăm puțul. Tot nu avem scule decît pentru doi oameni. Mai tîrziu, om porni și noi pe rîu, la vale, cu o plută…
Ciurilin se apropie repede de ajutorul lui, se uită la fața-i istovită, acoperită cu o barbă neagră, la ochii injectați de fum și de nesomn, și întoarse apoi capul într-o parte…
— Voi întoarceți-vă cu tot calabalîcul la Sottîr, spuse el calm, după cîteva clipe de tăcere, ghidului și lui Piotr, care se întunecase la față. Acolo, în cătun, o să predați caii. Așa m-am înțeles astă-primăvară cu șeful stațiunii polare. Vă fac o scrisoare, ca să vă dea alimente, iar pe tine, Piotr, să te ajute să ajungi la Djergalah. Acolo, ai să pregătești o barcă și ai să ne aștepți. Poate că vom avea timp să coborîm cu pluta pe Hatanga pînă la aeroport. Nikolai va primi la Sottîr alimentele cuvenite, iar banii îi dau chiar acum; lasă-l să se întoarcă acasă. Cînd ajungeți la Moiero, lăsați toate merindele de care n-o să aveți nevoie la loc vizibil. Drumul să ni-l însemnați cu crestături; o să ne luăm după urmele voastre. Cît e de aici pînă la Sottîr?
— Nu știu, răspunse evencul, clătinînd din cap. Vreo trei sute de kilometri.
— Bine. Iar pînă la Moiero — cincizeci.
— Nu, aici nu poți merge Moiero; prea mult praguri mari. Mergi partea cealaltă, peste munte, atunci rămîne numai praguri mici.
— Bine. Cît să mai fie, vreo sută de kilometri?
— O sută, o sută douăzeci…
Măgura acoperită de brădet se cufundă în singurătate și liniște deplină. Cortul fusese luat; în locul lui înjghebaseră o colibă din crengi de brad. Focul din fața colibei abia mai fumega sub ploaie.
Sultanov se trezi noaptea pătruns de frig. Tot corpul îl durea. Trezitul era chinuitor, nu putea mișca o mînă. Cu un efort suprem, se ridică în capul oaselor și-l scutură pe Ciurilin. Acesta se sculă repede, dădu la iuțeală pe gît o cană de ceai fără zahăr și începu să bîjbîie prin întuneric după tîrnăcopul cu coada scurtă, care zăcea undeva, pe lîngă foc.
Flăcările prinseră a pîlpîi din nou, readuse la viață de un braț de vreascuri. În puțul care ajunsese la vreo doi metri și jumătate domnea o beznă deplină. Ciurilin izbea orbește cu tîrnăcopul, scotea apoi cu mîinile bucățile de lut și le arunca în găleata pe care din vreme în vreme Sultanov o trăgea cu o funie.
Ca să nu inunde puțul, geologii nu dezmorțeau cu foc roca înghețată, preferind munca exasperant de înceată, dar mult mai sigură, în solul înghețat. Și așa apa se ridica în groapă de vreun sfert de metru,' din care pricină fiecare lovitură de tîrnăcop împroșca stropi în dreapta și-n stînga.
Ciurilin avea cîteodată impresia că de cînd lumea și pămîntul trudește îndoit din șale în groapa asta strîmtă și jilavă, aude plescăitul înfundat al rocii, zăngănitul găleții, sapă cu degetele umflate și însîngerate mîzga lipicioasă și rece ca gheața.
— Ajunge, ai scos douăzeci și cinci de găleți de pămînt! Acum e rîndul meu, strigă de sus Sultanov, tocmai în momentul în care Ciurilin nu se mai simțea în stare să ridice tîrnăcopul.
Ieși din puț, agățîndu-se cu picioarele și mîinile de pereți, și se lăsă greoi pe lutul jilav.
Sultanov dispăru în groapă, de unde se auzi vocea lui înfundată.
— Bună treabă! Puternic mai ești, Maxim Mihailovici! N-a mai rămas decît un sfert de metru, aud de pe acum cum sună pietricelele… Ba, nu, iar dau de argilă.
Dar Sultanov avu senzația că argila pe care o scotea nu era cea obișnuită; compactă, ca și mai înainte, ea se fărîma în bucăți mari, nu mai era însă lipicioasă.
Ciurilin scotea găleată după găleată și movilița de argilă creștea mereu. Noaptea lungă de toamnă era pe sfîrșite, cînd vocea lui Sultanov răsună în puț, stinsă, răgușită:
— Am dat de pietre! Uite un bolovan, scoate-l afară.
Ultima găleată îi păru lui Ciurilin peste măsură de grea. Scoase din ea o bucată de rocă lipicioasă, rece și grea, pe care o sparse cu ciocanul, lîngă foc. Roca întunecată, cu luciu mat în lumina flăcărilor, era la fel cu diabazele de care li se făcuse lehamite.
— Ei, ce e? se auzi, nerăbdătoare, vocea înfundată a lui Sultanov.
— Nu știu, e întuneric, răspunse Ciurilin, ca să nu-și amărască tovarășul, și aruncă bucățile de piatră în grămada de argilă săpată. Ieși afară, trebuie să dormim. E ora șase, curînd se face ziuă.
Ar mai fi vrut să doarmă, să doarmă mult, mult de tot. Dar timpul trecea neînduplecat și, la ora 9, ambii geologi erau în picioare și-și pregăteau sărăcăcioasa gustare.
— Oricît de greu am munci, sîntem nevoiți să reducem porțiile, spuse posomorît Ciurilin. În desagă a mai rămas foarte puțină făină.
Sultanov surise. Cîtva timp tăcu. Apoi, ridicînd cana cu ceai, declamă solemn:
— ”Moartea ne pîndește din ungher… Cel ce ne-a trimis aicea n-are inimă în pieptul lui de fier…”
— Mai îngrozitor ca orice e că nimeni nu ne-a trimis. Nici nu avem împotriva cui a ne plînge.
— Drace, așa e? Ce ne-o fi ținînd aici? șopti Sultanov, plecînd capul.
Se îndreptară agale spre puț. Deodată Sultanov se încleștă puternic de brațul lui Ciurilin.
— Maxim Mihailovici, pămînt galben!
În vîrful movilei de rocă scoasă din puț zăceau bucăți de argilă grăunțoasă și totodată compactă, galbenă-roșcată. Ciurilin ridică degrabă piatra pe care o spărsese noaptea. Roca era grea, grasă, de un negru albăstrui. Stratul exterior al pietrei era moale și mai deschis la culoare — cenușiu-albăstrui.
— Apă, Arseni Pavlovici, dă-mi apă multă! șuieră Ciurilin. Să scoatem din puțul inundat. Varsă ceaiul, la naiba! Mai trebuie o găleată. Spală roca galbenă în cuvetă; eu mă ocup de piatra spartă.
— Oare… dădu să spună Sultanov.
— Răbdare! îl întrerupse șeful.
Fără grabă, ca și cînd n-ar fi fost de loc tulburat, Ciurilin se apucă să spele toate bucățile de rocă neagră scoase din puț, îndepărtînd pojghița sfărîmicioasă și noroiul.
Geologii se cufundară în treaba lor, uitînd de orice altceva. Deodată Ciurilin dădu un țipăt și scoase în grabă din buzunarul de la piept o lupă pliantă. Sultanov aruncă cuveta și veni în fugă lîngă el. Pe fundul negru-albăstrui al unei frînturi de rocă, distinse, aproape lipite, trei cristale transparente, mari cît un bob de mazăre. Suprafețele lor triunghiulare nu erau netede de tot, totuși străluceau puternic. Fiecare cristal era alcătuit din două piramide tetraedre, lipite prin bazele lor. Geologii nu-și puteau lua ochii de la aceste cristale. În tăcerea adîncă a pădurii se auzea limpede respirația întretăiată a oamenilor.
27
Rocă primară — fundament solid sub aluviunile sfărîmicioase, de dată mai recentă. (Nota red. ruse.)