Șirul gîndurilor fu curmat de o bătaie în ușă. Ușa se deschise și în prag apăru silueta masivă a căpitanului.
— Ce vînt te-aduce cu noaptea-n cap, Semion Mitrofanovici? îl întrebai eu, ridicîndu-mă într-o rînă și întorcînd spre dînsul un fotoliu respectabil. Cred că nici nu s-a crăpat de zi.
— Cum, nu s-a crăpat de zi! Mai e puțin și stingem luminile. Mai rar o vreme ca asta!…
— Vremea asta-i potrivită pentru somn, decretai eu. Numai că bietul de mine, sînt de cart. Dar dumneata ce faci?
— Ehe, he, tinerețe! Numai la rîzgîială vi-i gîndul! răspunse cu blîndețe căpitanul. Eu, unul, sînt bătrîn, n-am nevoie de mult somn. Am inspectat puntea, am văzut ce pagube ne-a adus furtuna… A, să nu uit, adăugă el, în timp ce îmi înfășuram gîtul cu un fular și-mi puneam mantaua, Evgheni Nikolaevici. verifică în cursul zilei ortodromia [29] ca să nu ne bizuim numai pe calcule.
— Negreșit, Semion Mitrofanovici, doar avem rută nouă, îl asigurai eu în timp ce scăpăram un chibrit și-mi aprindeam din nou luleaua.
O izbitură neașteptată urmată de o bufnitură surdă, cutremură coca vasului. Aproape în aceeași clipă se auzi undeva, la pupa, un huruit și zgomotul mașinilor se întrerupse. Eu și căpitanul ne privirăm cîteva secunde în ochi, fără o vorbă, trăgînd cu urechea. Mașinile porniră din nou — și iar huruitul acela, urmat de tăcere. Chibritul aprins pe care-l mai țineam în mînă îmi arse degetele; luînd-o înaintea căpitanului, m-am năpustit afară din cabină…
Cine a navigat mult va înțelege starea-mi sufletească din momentul acela, de ce mă tulburase atît de mult oprirea mașinilor în largul oceanului. Inima viguroasă a navei prin pulsațiile ei îi dă viață și putere, ca să înfrunte elementele naturii. Dar inima se oprise și nava era moartă. Acum devenea o jucărie pentru perfidul Ocean…
Îndreptîndu-mă spre scară, alunecai, și de-abia acum îmi dădui seama că nava se înclinase spre babord. Căpitanul mă ajunsese din urmă. Gîfîia, trădîndu-și neliniștea, dar bătrînul lup de mare nu scotea o vorbă.
Puntea era cufundată în întuneric. Zorile de-abia mijeau și nu se vedea decît silueta navei. La camera hărților ușa era întredeschisă, lăsînd să răzbată afară o fîșie de lumină. Auzii vocea îngrijorată a celui de-al treilea ofițer, de pe pasarela de comandă:
— Mare belea, Semion Mitrofanovici! Am dat peste o stîncă… Mă tem că elicea s-a rupt, cîrma e înțepenită…
Căpitanul țipă înfuriat:
— Pe dracu stîncă! Aici nici nu dai de fund!
„Fosa Tuscarora”, mă fulgeră un gînd, și mă mai liniștii.
Căpitanul urcă pe pasarela de comandă. Locul meu era pe punte.
— Șeful echipajului și timonierii de cart, veniți aici și pregătiți sonda! ordonai eu.
Scrutai cu ochii întunericul și-l văzui pe căpitan aplecîndu-se spre portvoce: „Vorbește cu mecanicul”, îmi zisei eu. Telegraful țîrîi slab. Din nou hurui ceva sub pupa. Telegraful zbîrnîi din nou și în aceeași clipă mașinile încetară din nou să funcționeze.
— Evgheni Nikolaevici, aruncă sonda la tribord, răsună glasul căpitanului.
Transmisei ordinul mai departe. Șeful echipajului răspunse din beznă:
— Nu dăm de fund!
— Mai aproape de prora, lingă vinciul ancorei! comandă iarăși căpitanul.
— Două mărci și două! răspunse șeful de echipaj.
— Paisprezece picioare? Ce naiba! exclamai eu.
La babord, adîncimea varia între 12 și 13 picioare, iar la pupa era de 20 de picioare.
Se lumina. Mă aplecai peste bord, străduindu-mă să deslușesc ceva în apa neagră care plescăia jos. Oceanul răsufla greu și rar, răsuflarea pe care noi, marinarii, o numim hulă. Spre mirarea mea simții că unda mare și lungă legăna bastimentul fără nici o izbitură — lucru inevitabil dacă am fi eșuat pe o stîncă. Căpitanul mă chemă pe pasarela de comandă. Aplecat peste parapet, scruta cu îndîrjire valurile la babord. Aprinserăm un proiector. Negura cenușie a zorilor se îndepărta de navă. Observai că, spre deosebire de rest, la babord valurile erau mai mici și mai scurte.
— Evgheni Nikolaevici, calculează-mi repede poziția vasului!
— Imediat, Semion Mitrofanovici! Mă îndreptai spre camera hărților.
— Coborîți o barcă! strigă căpitanul.. Petea (așa-l chema pe al treilea ofițer), treci cu sonda în barcă.
Căpitanul, care căuta să stabilească proporțiile avariei fără a se agita de prisos, crescu și mai mult în stima mea. „Strașnic e bătrînul!” îmi ziceam eu, în timp ce potriveam raportorul pe hartă. Dar n-apucai bine să calculez, că și auzii în spate pașii căpitanului.
— Ei, cum e? întrebă el netulburat, aruncînd doar în treacăt o privire la harta pe care însemnam poziția vasului — un punct depărtat de insulele Kurile, deasupra abisului înfricoșător al Tuscarorei.
Un gînd neașteptat mă străfulgeră și exclamai:
— Cred că am înțeles, Semion Mitrofanovici.
— Ce spui?
— Cred că am dat peste o epavă.
— Așa zic și eu, încuviință căpitanul. Riscul era unul la un milion, dar nu mă plîng, ce mai noroc am avut… Hai să vedem ce arată măsurătorile Iui Petea.
Urcarăm pe pasarela de comandă.
Barca tocmai acosta la babord. Bănuielile noastre se confirmau: ceva mai departe de vas nu mai dăduseră de fund.
Dimineața era strălucitoare. Din cală ieșiră intendentul și șeful de echipaj, să raporteze că apa nu pătrunsese nicăieri. În vremea asta apăru și inginerul, om cu mare experiență, șeful echipei de salvare ce urma să despotmolească un vas japonez, „Americamaru”, eșuat pe un banc de nisip.
Inspectă vasul, apoi urcă pe pasarela de comandă.
— Începem, căpitane? întrebă el.
— Da și cît mai repede, încuviință acesta.
— Vă duceam să-i scoateți de la ananghie pe japonezi, și uite că noi înșine am naufragiat!
Două namile de scafandri lați în spete, de bună seamă înzestrați cu o forță puțin obișnuită, începură să se pregătească. Eu făcusem cîteva scurte imersiuni în apă, dar nu-i văzusem încă niciodată pe scafandri lucrînd în larg și-i urmăream cu interes.
Măsurătorile făcute din barcă stabiliseră cu aproximație lățimea epavei. La babord fu fixat un tangon [30] de la care spînzura o scară îngustă. Scafandrul se înarmă cu o prăjină lungă și începu să coboare în valuri, proptindu-se cu prăjina în bordul vasului cînd scara se balansa. Deodată, dădu drumul scării și dispăru sub apă, lăsînd la suprafață puzderie de bășici de aer.
Șeful echipei de salvare stătea, la bord, lîngă telefon. Ne făcu un semn cu mîna, chemîndu-ne lîngă el.
Razele soarelui care apăruse la orizont mă ajutară să întrezăresc o masă întunecoasă ce se contura vag sub noi.
— Înapoi! strigă în receptor inginerul. Așa… ei, acum strecoară-te!… Dar mai departe? Bine…
29
Ortodromie — linia cea mai scurtă dintre două puncte de pe suprafața globului terestru care reprezintă un arc al marelui cerc. (Nota red. rom.)
30
Tangon — grindă de lemn fixată în exteriorul bordului navei. În caz de necesitate grinda se pune perpendicular față de bordul navei. (Nota red. rom.)