— Cum bine? întrebă nerăbdător căpitanul.
Dar inginerul nu-i răspunse. Trecuseră, după cît mi se părea, mai multe minute de așteptare încordată. Membranele telefonului zbîrnîiau surd din cînd în cînd.
— Încearcă să pătrunzi în încăperile sau în magazia de la pupa, spuse la un moment dat inginerul și trecu telefonul celuilalt scafandru. Iată ce e, căpitane, continuă el, întorcîndu-se spre Begunov. Minune, nu altceva! Din față venea pe sub apă o navă scufundată. „Komintern”-ul nostru, care are linii foarte ascuțite, a lovit-o din viteză și a pătruns în coca epavei ca un topor într-un buștean. Probabil că s-a înțepenit bine. Epava este un velier mare de lemn, foarte vechi. Catargele sînt, firește, rupte. Etrava [31] „Komintern”-ului este înțepenită în magazia din pupa vasului cu pînze, iar elicea și cîrma sînt chiar deasupra resturilor bompresului [32]. Slavă Domnului, au rămas nevătămate! Cînd încercam să punem în mișcare mașinile, elicea se lovea de bompres. Solidă mai e această corabie — asta mă miră mai mult ca orice!
— Tovarășe inginer, glăsui căpitanul, ia explică-mi, rogu-te, cum a putut epava să plutească atîta timp, și încă între două ape, ca un submarin?
— Foarte simplu: corabia e de lemn și probabil că are și o încărcătură ușoară. Am trimis scafandrul în cală, să vadă ce e acolo. Apoi, epava abia se zărea la suprafața apei și cred că nava noastră a dat-o mai la fund… Da, sigur, poate să iasă, spuse inginerul scafandrului de la telefon, întrerupîndu-și explicațiile.
Echipajul, care se adunase lîngă bord, împreună cu căpitanul și cu noi ceilalți, se uita la scafandrul ce urca scara ca la un sol de pe alte tărîmuri. Ni se părea din cale-afară de brav acest om, care nu pregetase să coboare în mijlocul Pacificului și să se plimbe în adîncuri pe epava unei corăbii ce cutreierase mările și oceanele cu mult timp înainte. Ochii radioși și nițel ironici ai scafandrului, ce-și scosese casca, nu trădau de loc oboseala pe care fără îndoială că ar fi trebuit s-o simtă:
Ne adunarăm în camera hărților și scafandrul schiță cu aproximație coca epavei, care ne surprinse prin liniile sale desuete. Știind că mă interesase întotdeauna istoria marinei și îndeosebi a vaselor cu pînze, căpitanul mă întrebă dacă n-aș putea identifica clasa și vechimea vasului. Desigur, mi-era foarte greu să mă orientez după liniile sumare schițate de scafandru. În tot cazul, era o corabie foarte mare, cu trei catarge, cu corpul lat și pupa ridicată. După părerea mea, trecuse cel puțin un veac de cînd fusese construită. Coca vasului, ne spuse scafandrul, era dintr-un lemn foarte tare, iar cala, probabil, era umplută pînă sus cu plăci de plută ușoare.
După ce chibzui în fel și chip, inginerul spuse că va încerca să arunce în aer tribordul velierului, ca pluta să iasă afară, iar coca de lemn, grea și îmbibată cu apă, să se ducă la fund și noi să ne degajăm.
— Atunci, pe toți sfinții, haideți să ne descotorosim de epavă! exclamă căpitanul.
Dar inginerul tot se mai codea.
— Ce mai e? se alarmă căpitanul.
— Iată ce. Mi-ar trebui doi oameni, ca treaba să meargă mai repede și fără primejdie. Dacă nu putem pătrunde prin cală spre bord, vom fi nevoiți să facem o spărtură dinafară, dar e foarte greu să lupți cu curentul. Noroc că oceanul e atît de liniștit, ca niciodată, altminteri ar fi rău de noi.
— Dar dumneata ai doi scafandri, spusei eu.
— Într-adevăr, am doi scafandri, dar unul trebuie să rămînă sus, lîngă pompă, fiindcă restul echipei noastre a plecat înainte, cu „Lozovski”. De asta stau și mă gîndesc ce-i de făcut…
În clipa asta îmi adusei aminte de modesta mea practică de scafandru. „Ce-ar fi dacă aș coborî?” îmi ziceam. Desigur, în larg nu prea mi-era la îndemînă, în orice caz, însă, eram sigur că aș fi de folos ca auxiliar. Oferii inginerului serviciile mele ca scafandru secund și, drept răspuns la zîmbetul lui neîncrezător, îi destăinuii talentele mele ascunse.
— Bine, atunci, să hotărască scafandrul dacă te ia sau nu ca ajutor, se îmbună inginerul.
Scafandrul mă cîntări dintr-o ochire și mă întrebă cîte ceva din meserie. Pesemne că răspunsurile mele îl satisfăcură, căci primi să mă ia ca ajutor, punîndu-mi, însă, în vedere să nu cer nimănui socoteală dacă valurile mă vor da cu capul de bordul navei.
Ascultai cu atenție toate instrucțiunile, gîndind în același timp că dacă „voi fi dat cu capul de bordurile navei”, atunci fără doar și poate că nu prea îmi voi reaminti sfaturile scafandrului…
Echipajul se înveseli cînd auzi că am să cobor în apă, și, în timp ce mi se punea costumul de scafandru, avui în repetate rînduri prilejul să aud ironiile la care marinarii se pricep de minune, de data asta, însă, cu o nuanță de simpatie.
În sfîrșit, pregătirile se terminară. Casca, pusă pe cap, mă despărți brusc de restul lumii. Tovarășul meu dispăruse sub navă în timp ce eu, mișcîndu-mi anevoie tălpile nespus de grele, începui să cobor scara. Oglinda de un verde închis a apei, ce se legăna sub mine, mă fascina. Trebuia să pîndesc momentul cînd valul se retrăgea, ca să apăs cu ceafa ventilul de evacuare, să golesc astfel cît mai mult costumul de aer și să mă scufund. Totul merse strună și, după cîteva secunde, o ceață groasă acoperi fereastra căștii. Într-adevăr, apa mă împingea cu putere dinspre stînga și numai adunîndu-mi toate forțele, izbuteam să mă mențin pe suprafața înclinată ce suia în dreapta mea și să mă orientez. Soarele, care strălucea puternic în ziua aceea, lumina destul de bine și adîncurile. Reușii în sfîrșit să deslușesc ce era în jurul meu — la început silueta corăbiei scufundate; pe ea cădea pieziș o umbră neagră, dinspre bordul „Komintern”-ului. Apoi zării o ridicătură pătrată, desigur restul unei suprastructuri de pe punte, iar în spatele ei un fel de buturugă de lemn, despre care aveam să aflu apoi că era rămășița unui catarg. De ea se rezemase celălalt scafandru. Mă grăbii să-l ajung din urmă și amîndoi ne îndreptarăm spre bordul corăbiei, eu pășind în spatele lui. Coborîrea era anevoioasă pe puntea înclinată și alunecoasă, acoperită de alge, scoici și de o pojghiță vîscoasă. Din fericire, curentul ne venea în piept și puteam să ne păstrăm echilibrul. Așa cum ne înțeleseserăm la suprafață, trebuia să pătrundem în cală prin încăperea de la pupa corăbiei care fusese spartă.
Bordul epavei se contura acum limpede pe fondul apei slab luminate. Dincolo de bord se întrerupeau reflexele palide de lumină și domnea întunericuclass="underline" acolo era abisul fără fund, iar apa părea ca cerneala. Mă cutremurai fără voie la gîndul că vasul atîrnă deasupra unei prăpăstii de opt kilometri…
O dată cu valurile de pe puntea epavei alergau și petele de lumină. Urmărind reflexele palide verzui ale soarelui, încercam să-mi dau seama cum arăta nava. Memoria, ce mi-o exersasem pe atîtea conture de veliere vechi, îmi veni în ajutor. Prin stratul gros de scoici și de alge șerpuitoare ghicii, mai curînd decît văzui, un vas cu trei catarge, cu corp lat, foarte masiv. Prova joasă și turtită, pupa înaltă aminteau de secolul XVIII. După frîntura foarte groasă de bompres ghiceai cît de lung fusese — ceea ce de asemenea caracteriza corăbiile din secolul XVIII. Corpul se păstrase neașteptat de bine, chiar și capacul bocaportului [33] mai era la locul său. În fața catargului principal se căsca o gaură uriașă. Puntea, turtită de vasul nostru, se lăsase în jos, carlingele [34] de pe punte fuseseră strîmbate, traversele de punte, rupte și răsfirate. Aspectul acestei părți devastate a corăbiei era, mărturisesc, sinistru, cu atît mai mult cu cît în găuri și crăpături se aciuise o beznă de nepătruns.
31
Etravă — parte rezistentă a corpului navei situată la extrema prova. (Extrema pupa — etambon.) (Nota red. rom.)
32
Bompres — grindă la prova navei care servește pentru ridicarea ancorei. (Nota red. rom.)
33
Bocaport — deschidere în puntea navei, care servește pentru acces în interior. (Nota red. rom.)
34
Carlinga — întăritură longitudinală continuă a corpului navei sub punte și pe fund. (Nota red. rom.)