Cît l-ar fi bucurat descoperirile mele pe marele La Perouse [44] care mi-a împărtășit presupunerile lui și care de fapt mi-a îndreptat atenția spre adîncurile din emisfera sudică! Dar moartea ni l-a răpit prea timpuriu pe acest om de geniu, iar eu socot că nu e încă timpul să împărtășesc întregii lumi cele ce-am descoperit și nici nu am s-o fac pînă ce nu scormonesc adîncurile lui Athbridge…”
Ultima pagină rămasă intactă purta, subliniată, data „20 august, anul 1791”, apoi cele ce urmează:
„…la 100 mile est de malul răsăritean al Țării Cafrilor am întîlnit un bric olandez, al cărui căpitan mi-a spus că venea din India Răsăriteană și se îndrepta spre Cape Town [45], dar fusese nevoit să se abată spre vest, ca să ocolească un uragan. Acum trei zile văzuse ceva nespus de curios: o parte din ocean se ridica în valuri.înalte, care păreau a sta în picioare într-un enorm și nevăzut inel. Aceste valuri au prins să salte atît de tare vasul, încît căpitanul s-a temut că i se deschid rosturile [46] și greementul [47] și, într-adevăr, nu după mult, apa pătrundea în bric. Din fericire, locul cu pricina avea numai cîteva mile lățime și bricul, cu vînt puternic din pupa, a ieșit repede dintre valurile ce stăteau în picioare. Povestea căpitanului m-a bucurat nespus, căci acest fenomen foarte rar, aproape necunoscut, fusese observat de un simplu marinar ce nu putea fi bănuit de scorniri. Văzusem și eu fenomenul și îmi dădusem seama că apariția acestor valuri, totdeauna pe o suprafață rotundă, înseamnă că…”
Aici se termina fila și, o dată cu ea, toate notițele pe care reușisem să le descifrăm…
Scurt timp după ce m-am întors din această cursă cu „Komintern”-ul la Vladivostok am fost transferat pe „Enisei”, o navă nouă, cumpărată din Japonia. Acest cargobot de 9 000 de tone naviga la Leningrad și eu fusesem numit secund pe el, ca un fel de răsplată pentru participarea-mi activă la salvarea „Komintern”-ului. Nu aveam nici un chef să mă despart de „Komintern”, de căpitan și de echipajul lui, cu care mă obișnuisem atît de mult în cei doi ani cît navigasem împreună, totuși, pînă la urmă, interesul pentru cursele lungi precumpăni asupra tuturor celorlalte considerente. Cu durere în suflet i-am îmbrățișat la masa de adio pe bătrînul căpitan și pe toți ceilalți tovarăși de pe vasul „Komintern”…
„Enisei” transporta lemn la Șanhai. De acolo trebuia să ne îndreptăm spre Singapore, de unde aveam să încărcăm cositor. Apoi trebuia să facem escală pe țărmul Guineei, la Point-Noir, după ieftina aramă din Africa, ce abia începuse să apară pe piața mondială. Prin urmare, trebuia să navigăm nu prin Suez, ci pe la Cap, ocolind Africa, adică să trecem chiar prin locurile unde naufragiase „Sfînta Ana”. Ce mai vorbă, cursa asta mă interesa în cel mai înalt grad. Bagajul, nu prea mare, între care și borcanul de cositor conținînd prețiosul manuscris al căpitanului Jesselton, mi-l cărai în splendida cabină a secundului de pe „Enisei” și în curînd mă cufundai pînă peste cap în amănuntele fără sfîrșit și complicate de luare în primire a vasului. N-am să povestesc cursa propriu-zisă; s-a desfășurat ca pe majoritatea atîtor nave care brăzdează zi și noapte mările și oceanele de pe glob. Împreună cu căpitanul am avut destul de furcă, trasînd ruta în locuri necunoscute și supraveghind caricul. Apele agitate ale latitudinii 40° ne-au cruțat și vînturile puternice nu ne-au scuturat, totuși cînd am ajuns la Capetown, eram destul de obosit. Eram nespus de bucuros că, pentru a ne pune în legătură cu reprezentanții noștri, trebuia să zăbovim la Capetown și că aveam să stau aproape trei zile încheiate pe uscat, hoinărind prin acest minunat oraș și prin împrejurimile lui.
N-am procedat așa cum obișnuiesc toți marinarii și, forfotei pestrițe de pe Ederlly-Street i-am preferat contemplarea în liniște a acestui colț atît de îndepărtat de patria mea. Frumusețea maiestuoasă a împrejurimilor Capetown-ului mi s-a întipărit pentru totdeauna în suflet. De pe Muntele Mesei am admirat arcul uriaș și alb al orașului care îmbrățișa Golful larg al Mesei. La stînga, departe, spre sud, de-a lungul munților abrupți și turtiți ai peninsulei, se înșiruia o dantelărie de golfuri mititele care licăreau în soarele strălucitor. Spuma de un alb orbitor a resacei tivea secerile aurii ale nisipului de pe litoral. Mai în spate, spre nord, se întindeau lanțurile albastre ale unor munți înalți. Coama mare a Muntelui Leului, dominată de un pisc ascuțit, despărțea semiluna Capetown-ului de litoralul See-Point-ului. De aici, de sus, puteam să-mi dau seama cît de puternice erau valurile ce veneau din largul oceanului. Vizitai și partea cealaltă a peninsulei, Meisenberg, și mă desfătai cu tandra mîngîiere a valurilor albastre ale curentului Acului.
Pe drum, la vestita vie a lui Vanderstael din Weinberg, am băut un vin neîntrecut, bătrîn de un veac, și nu mă mai săturam admirînd pe fereastra mașinii străvechea arhitectură a caselor olandeze, străjuite de stejari gigantici și de brazi ce răspîndeau un parfum îmbătător, cu totul deosebit. În ultima zi, luai dimineața un taxi și plecai spre faleza tăiată în stîncă la sud de See-Point. Povîrnișurile roșii ale stîncilor vîrfului Chapman dispăreau în valurile spumegînde ce scăldau țărmul. Vîntul îmi arunca în față stropi sărați. Bătut de vînt, înviorat de acest contact cu oceanul, trecui pe povîrnișurile celor Doisprezece Apostoli și de golful Camp. Hotărîi să rămîn și seara aici, singur-singurel, pe țărmul deschis al oceanului, în suburbia See-Point, vestită prin cîrciumioarele ei îmbietoare, pe care le cunoșteam dintr-o altă vizită la Capetown. Se însera. Oceanul nevăzut își trăda prezența prin mugetul înăbușit. Străbătui un bulevard mic, cu trotuare asfaltate, și o luai la dreapta, spre ușa cunoscută, de un verde deschis, luminată de două globuri mate în vîrful unor stîlpi. Sala îndrăgită de marinari, unde ajungeai coborînd niște trepte, era plină de fum de țigară, de miros de vin și larmă. Patronul știa de bună seamă ce-i merge la inimă marinarului, căci o scripcă șăgalnică răspîndea de pe estradă în valuri o melodie duioasă de Brahms.
În seara aceea mă copleșise melancolia dulce, neînțeleasă, a despărțirii. Cine dintre noi n-a simțit această galeșă tristețe despărțindu-se de meleaguri care, deși străine, i-au rămas la inimă. A doua zi, nava noastră ridica ancora și aveam să ne despărțim poate pentru totdeauna de minunatul oraș prin care am trecut ca un străin, fără să cunosc pe nimeni și neștiut de nimeni, liber ca pasărea cerului în singurătatea mea. Cînd ai apucat să guști din asemenea viață, ea ți se pare, nu știu de ce, întotdeauna caldă, frumoasă, așa cum nu e, poate, în realitate…
În această dispoziție mă așezai resemnat la o măsuță dintr-o nișă. Chelnerul, atras de aurul galoanelor mele, veni în fugă, slugarnic. Comandai o cantitate respectabilă de băutură, prin care voiam să sărbătoresc despărțirea. Îmi aprinsei luleaua și începui să studiez fețele însuflețite și aprinse ale marinarilor, fetișcanele cochet îmbrăcate. O porție bună de rom diluat cu zeamă de portocale dădu gîndurilor mele sensul dorit și mă pierdui într-un șir de lente meditări asupra acestei vieți străine, învestit fiind cu acel minunat drept de a nu participa la ea, care întotdeauna înalță pe călătorul perspicace cu o treaptă mai sus decît cei din jurul său.
44
La Perouse, Jean-François de — celebru navigator și cercetător francez (1741–1788). (Nota red. rom.)
46
Rosturi — intervale înguste între scîndurile care constituie bordajul (învelișul corpului) unei nave. (Nota red. rom.)
47
Greement — ansamblul manevrelor și velelor unei nave. (Echipamentul navei în vele și cabluri de fixare a carlingelor.) (Nota red. rom.)