Scripca începu din nou să-i zică, de data asta niște melodii țigănești de Sarasate. Totdeauna mi-au plăcut, așa că nu vă fie cu mirare dacă m-am lăsat din toată inima furat de melodii care parcă mă îmbiau să plec departe și totodată îmi vorbeau de amărăciunea despărțirii, de năzuința confuză de a înțelege neînțelesul… Melodia conteni. Îmi revenii din visare și scotocii în buzunare, căutînd chibriturile. În timp ce le căutam, pe estradă apăru o fată, potrivită de stat. Cînd o văzui, simții — vorba francezului — o înțepătură în inimă, atît de neașteptată și nepotrivită cu această cîrciumă era frumusețea luminoasă a fetei. Mi-e greu s-o descriu, și apoi n-are rost. Întîmpinată cu strigăte de satisfacție, fata se apropie cu pași repezi de marginea estradei și începu să cînte. Vocea era slabă, dar plăcută. Trebuie că le plăcea din cale-afară, căci în sală se așternu încet, încet, tăcerea. Cîntă ceva, după cît pricepui, de dragoste și dor. Îmi plăceau inflexiunile delicate ale glasului ei și felul deosebit al interpretării sale. Cînd fata dispăru în culise, un tunet de aplauze și urlete de entuziasm o rechemară. Apăru din nou, de data asta într-o rochie decoltată destul de îndrăzneț. Începu un dans cu pocnituri din tocuri, repetînd cuplete ațîțătoare, în hohotele aprobative ale celor de față. Atît de puțin se potrivea frumusețea delicată a fetei cu dansul și cupletele acestea, încît mă simții aproape jignit. Întorsei capul și-mi umplui din nou paharul. Apoi începui să-mi aprind luleaua pe îndelete, scosei ceasul… și deodată mă întorsei brusc spre stradă, fără a mai apuca să văd cît era ora. Între timp fata își schimbase din nou rochia. Acum purta una de catifea neagră, cu guleraș de dantelă, ce-i dădea o înfățișare gingașă și parcă din alte vremi. Ocupat cu luleaua mea, trăgeam în același timp cu urechea la cîntecul pasionat pe care îl începuse acum, iar cînd deslușii numele corăbiei „Sfînta Ana”, îmi încordai cît putui auzul și atenția, ca să nu scap nimic din vioaia melodie, într-adevăr, cînta ceva despre bravul căpitan Jesselton care brăzda mările sudului, despre catargele înalte ale navei „Sfînta Ana” și — care nu-mi fu mirarea! — despre apa vie pe care o scosese căpitanul în drumul său pe lîngă Insula Misterelor și care înveselea pe vii și-i învia pe morți, dar care căpitan pierise după aceea fără urmă o dată cu corabia sa. Cîntecul se termină, fata făcu o plecăciune, și dădu să plece. Dar atunci aruncai masca prefăcutei indiferențe, sării în picioare și începui să urlu atît de tare „bis”, încît toți întoarseră capul spre mine.
Fata se uită și ea la mine, parcă surprinsă, zîmbi, dădu negativ din cap și ieși grăbită din scenă. Revenindu-mi, mă rușinai puțin, fiindcă nu-mi place manifestarea furtunoasă a sentimentelor. Dar cîntecul fetei mă împiedica să mă gîndesc la altceva. Îmi frămîntam mintea, încercînd să ghicesc ce legătură putea fi între corabia naufragiată și această cîntăreață dintr-o cîrciumioară a Capetown-ului. Doream tot mai puternic să găsesc fata și s-o descos. În clipa aceea, ridicînd privirea, o văzui stînd în fața mea.
— Bună seara, spuse ea încet. V-a plăcut cîntecul meu?
Mă ridicai și o poftii la masă. Chemai chelnerul, comandai un cocteil pentru ea și numai după aceea o privii. Era palidă și trasă la față de oboseală, ceea ce denota o viață nesănătoasă. Felul ei cam caraghios de a-și sălta ironic năsucul — altminteri drăgălaș — era compensat de un zîmbet plăcut, întrucîtva stingherit. Rochia simplă de catifea, strînsă pe corp, îi scotea în evidență pieptul desăvîrșit.
— Nu ești prea vorbăreț, căpitane, spuse cu ironie fata, înălțîndu-mă în grad. Cine ești și de unde vii?
Aflînd că sînt din Rusia Sovietică, fata începu să mă cerceteze cu neascuns interes. La rîndul meu o întrebai cum o cheamă și inima începu să-mi bată mai tare, cînd îmi răspunse:
— Ann Josselton.
Începu să-mi pună o sumedenie de întrebări despre patria-mi îndepărtată. Dar îi răspundeam monosilabic, copleșit cu totul de acest capriciu al sorții, care înnodase peste veacuri, într-un fel atît de straniu, firul celor ce găsisem pe epavă cu fata care stătea acum înaintea mea. În sfîrșit, folosind un moment potrivit, o descusui despre rudele ei și o întrebai ce legătură avea cu căpitanul despre care vorbea cîntecul. Brusc, fața expresivă a Annei se închise parcă, tînăra deveni distantă și nu-mi răspunse. Insistai, dîndu-i în același timp a înțelege că mă interesam nu fără motiv de căpitanul Jesselton și că, în virtutea anumitor împrejurări, am dreptul să procedez așa.
Fata se îndreptă brusc pe scaun și ochii ei mari mă priviră cu vădită dușmănie.
— Auzisem că rușii sînt oameni binecrescuți, rosti ea apăsat. Dar dumneata… dumneata ești la fel ca ceilalți, și mîna ei micuță făcu un semn spre sala plină de gălăgie și de fum.
— Ascultă, Ann, încercai să protestez, dacă ai știi ce mi-a stîrnit curiozitatea, dumneata n-ai…
— Mi-e totuna, mă întrerupse ea, nu vreau și nici nu pot să discut cu dumneata despre ceva ce e important, ce e al meu, aici și atunci cînd eu… Ann se opri, apoi continuă: Iar dacă crezi cumva că banii dumitale îți dau dreptul să scotocești în sufletul meu, atunci, noapte bună, azi nu am chef!
Se ridică. Mă ridicai și eu, tare necăjit de această absurdă întorsătură a lucrurilor.
Ann îmi citi amărăciunea zugrăvită pe chipul meu, ochii i se îmblînziră și cu un aer de gratitudine mă rugă s-o conduc acasă. Plătii și ieșirăm. Oceanul apropiat vuia și-și trimitea aroma sărată pînă la noi. Cînd traversarăm strada lată și pustie, o luai de braț pe Ann. La dreapta, departe, se pierdea în apă masa întunecoasă a Capului See; la stînga, dincolo de acoperișurile caselor scăldate în lumină, îndărătul vegetației întunecate din Green-Point, lucea farul de pe Dealul Semaforului. Ne afundarăm în umbra unei alei cu arbori tineri și începui să-i povestesc fără nici o introducere ultima-mi călătorie pe „Komintern” și întîlnirea cu epava. Terminai spunîndu-i că însemnările căpitanului Jesselton se găsesc acum în cabina mea. Ann mă ascultă fără să mă întrerupă. După cît se părea, povestea o tulburase. Apoi, se oprise brusc la portița unei grădinițe, care înconjura o casă cufundată în întuneric. Ceva mai încolo, un felinar înalt își prefira razele prin frunzișul arborilor mici și puteam vedea bine ochii mari și triști ai fetei. Mă priveau cu atenție și expresia lor nu se potrivea de loc cu tonul ironic al vocii:
— Ești marinar adevărat, de vreme ce poți scorni astfel de năzbîtii…
Ann izbucni într-un rîs potolit, mă apucă de un nasture de la tunică și, ridicîndu-se puțin în vîrful picioarelor, mă sărută… În clipa următoare dispăruse prin portiță, în umbra arborilor unde lumina felinarului nu mai ajungea.
— Ann!… stai puțin! strigai tulburat.
Dar nu primii nici un răspuns. Mai zăbovii cîteva minute cu un sentiment nedefinit de dezamăgire. Apoi mă întorsei, dar abia făcui cîțiva pași înapoi, pe alee, că auzii glasul fetei:
— Căpitane, cînd pleacă vasul dumitale?
Privii cadranul fosforescent al ceasului și răspunsei sec:
— Peste patru ore… Ce dorești, Ann?…
Răspunsul nu veni. Auzii numai izbitura ușoară a unei uși ce se închidea…
Era prea devreme ca să mă întorc pe vas, iar în cîrciumioară nu mai voiam să intru. O luai agale pe jos, de-a lungul țărmului, către steaua strălucitoare ce pălea pe Dealul Semaforului. Ocolii dealul pînă în port; nu erau mai mult de patru kilometri. Tot timpul ful stăpînit de senzația vagă că aș fi pierdut ceva… Pe povîrnișul dinspre Green-Point mă izbi din coastă briza. Și ca de atîtea ori în fața oceanului, toate durerile mele mi se părură mărunte. În zori, ieșii pe aleea largă dintre docurile Victoria și Capul Muie, și vreo jumătate de oră examinai tăcut coamele purpurii ale valurilor din golf, așteptînd șalupa. „Enisei” ieșise încă de ieri din radă, gata să-și continue drumul lung.