Mă întorsei pe navă, coborîi în cabina mea și mă întinsei pe canapea. Cartul următor era al căpitanului, dar mie nu-mi era somn. Îmi băgai capul sub robinet, apoi băui o cafea fierbinte și ieșii pe puntea superioară, ca să mai admir o ultimă dată orașul ce mă fermecase după ce-l vizitasem de două ori. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult aici, la poalele munților ciudați, la doi pași de ocean. Golful azuriu, străbătut de liniile drepte ale celor două epiuri [48] era străjuit de case albe, așezate în amfiteatru. Deasupra lor — o panglică verde de arbori uriași, iar și mai sus, pripoarele fumurii ale Piscului Diavolului și Muntelui Mesei, care formau partea superioară, de dimensiuni uriașe, a amfiteatrului. La dreapta, îndărătul arcului pronunțat al malului, se ascundea See-Point-ul.
O lovitură puternică de clopot pe teugă anunță ancora la pic [49]. Sirena gemu, vinciul scîrțîi, obișnuitele strigăte: „Ancora e liberă!” și „Enisei”, manevrînd și semnalizînd, începu să-și mărească viteza.
Timpul trecea și un soare orbitor încingea puntea cînd „Enisei” își schimbă direcția, cotind spre nord. Siluetele celor trei munți ai Capetown-ului se cufundau treptat în mare, pînă ce dispărură cu totul în valuri. Luasem locul căpitanului pe pasarela de comandă. Deodată îl văzui venind întins la mine, surîzător, și întinzîndu-mi o hîrtie: „Iată ce am primit; cred că pentru dumneata. Văd că nu ți-ai pierdu timpul prin oraș!”
Nedumerit, luai telegrama proaspăt recepționată și citii:
„Comandantului vasului rusesc. Stop. Regret cele petrecute ieri. Stop. Trebuie să ne vedem. Stop. Caută-mă neapărat cînd te întorci. Ann”.
O clipă apăru în fața ochilor chipul plăcut al fetei… Sentimentul că pierdusem ceva puse din nou stăpînire pe mine. Dar mă dominai și împăturii liniștit telegrama. Eram încredințat că mă despărțisem de Capetown pentru mulți ani, dacă nu chiar pentru totdeauna, și nici nu-i puteam răspunde, fiindcă nu se gîndise să-mi deie adresa… Ridicai mîna în sus și răsfirai degetele. Briza puternică înșfăcă îndată telegrama, o răsuci de cîteva ori și o scufundă în dîra înspumată a elicei…
De cum sosii la Leningrad, mă apucai de lucru. Specialiștii în marină pe care-i consultasem în legătură cu descoperirile lui Jesselton se mulțumiră să se mire și să se îndoiască. Sfătuit de un prieten, mă adresai în sfîrșit academicianului Vereskov, geochimist cu mare renume. Bătrînul fu grozav de încîntat la auzul celor ce-i povestii și îmi explică că fosele oceanice s-au format din vremuri preistorice și că nu e exclus să găsim în ele substanțe demult dispărute de pe suprafața pămîntului — minerale și gaze cu proprietăți fizice și chimice foarte deosebite de cele cunoscute azi. Da' ele trebuie căutate în prăpăstiile străvechi din oceane, puține la număr și concentrate tocmai în emisfera sudică, între Australia și Africa. Totuși, la întrebarea mea dacă manuscrisul găsit prezintă vreo însemnătate pentru știință, academicianul se mărgini să observe prudent că latitudinea și longitudinea indicate ar prezenta, desigur, o oarecare importanță, dar că, pe baza unor date culese pe o cale atît de neobișnuită, nimeni n-ar avea curajul să tragă vreo concluzie. Descoperirile lui Jesselton le-ar putea verifica numai o expediție specială, dar cine ar primi să organizeze o expediție atît de costisitoare, într-o regiune atît de îndepărtată, luîndu-se după niște indicații atît de dubioase? Cînd am ieșit de la bătrînul savant, eram stăpînit de aceeași tristețe și dezamăgire de parcă aș fi pierdut ceva, ca atunci la Capetown. Ceea ce mi se păruse fără doar și poate deosebit de important, pălise dintr-o dată și am priceput că o întîmplare din viață cu cît e mai neobișnuită și mai minunată, cu atît e mai greu s-o zugrăvești în culori convingătoare…
TAINA MINEI STRĂVECHI
Cele de mai jos mi le-a povestit odată inginerul de mine Kanin. Cum ședea așa, cufundat în fotoliul lui, fără a se uita la cei din jur, părea că-și vorbește sieși:
— Am să vă istorisesc o întîmplare din viața minerilor adevărați, o întîmplare destul de simplă, dar care mi-a plăcut tare mult pe vremuri.
Era prin 1929. Studiam vechile mine de cupru de lîngă Orenburg, care se numește astăzi Cikalov. Acolo se exploatau de mii de ani minereuri de cupru, iar minele săpate de mîna omului în măruntaiele pămîntului se întindeau pînă hăt, departe, ca un labirint nespus de încurcat. Minele acelea fuseseră de mult părăsite; din construcțiile de la suprafață nu mai rămăsese nici urmă. Pe șes, pe pantele și în vîrful dealurilor scunde, cît vezi cu ochii, numai halde și iar halde, verzi ca smaraldul și azurii ca cerul — mari grămezi de minereu rebutat — străjuind gurile largi ale străvechilor mine, astupate și ici, colo surpate. Pe alocuri haldele și gurile minelor acopereau cîte-un cîmp întreg, pe vreo cîțiva kilometri pătrați. Acolo, pămîntul e cum zic țăranii „vătămat”, nu e bun de arat, și s-a acoperit cu colilie sau pelin, iar la gurile minelor au crescut crînguri de vișini. Chiar și-n toiul verii, cînd de jur împrejur totu-i pîrjolit și stepa arămie zace amorțită în pîcla alburie a zădufului, colinele și resturile vechilor lucrări miniere sînt înveșmîntate-n flori, care, împreună cu gurguiele haldelor, cu frunzarul întunecat al vișinilor și valurile aurii de colilie, alcătuiesc o ciudată și frumoasă îmbinare de tonuri dulci. Aceste coclauri, ca niște acuarele zugrăvite de pictori iscusiți, sînt ostroave mititele de stepă în șesul cu grîne, arămiu, dogorîtor.
Aici, odihna e dulce după un drum monoton prin praf și vipie. Vîntul leagănă colilia, cîntă prin tufișuri și te-mbie să-ți porți gîndurile spre alte vremi, de mult apuse, cînd prin paraginile acestea viața clocotea din plin. Hăuleau băietanii mînînd caii la mașinile de extracție, pocneau capacele de la gura puțurilor, scrîșneau vîrtejurile, huruiau roabele femeilor de la sortarea manuală a minereului, le turuia gura ca o moară. Oamenii ăștia dorm de mult somnul drepților, dar în inima pămîntului, în tăcere și-n bezna de nepătruns, a rămas ca mărturie a trudei lor puzderia de galerii subterane. Eu unul am izbutit să pătrund în multe, vechi și mucezite. Două luni și jumătate le-am colindat, cîteodată cu vreun ajutor, dar mai des de unul singur — ajutoarelor le era teamă de locurile periculoase — ca să fac cartări subterane, să prospectez rezervele de minereuri rămase și să iau probe. Pe unde am fost eu, rocile erau uscate, uimitor de stabile și am văzut multe excavații de care veacurile nu se atinseseră nici atîtica.
Căci, trebuie să vă spun, toate planurile, arhiva, hărțile și datele despre aceste mine de cupru din Orenburg rămase din secolul al optsprezecelea pieriseră în timpul războiului civil. Din pricina asta, a trebuit să descopăr din nou sistemele vechilor galerii, cutreierîndu-le la întîmplare, ca pe o țară necunoscută.
Cercetările mă captivau și mi se întîmpla să nu ies cîte două zile în șir la suprafață, numai ca să descurc cît mai repede vreun sistem de excavație. Bezna și tăcerea din labirintul galeriilor direcționale [50] și al transversalelor [51] care șerpuiau în toate direcțiile, rampele puțurilor părăsite, atîrnînd la înălțimi spăimîntătoare deasupra capului — în toate astea găseam un farmec ciudat, deosebit. Stropii de apă cădeau cu regularitatea unui mecanism de ornic în umedele galerii de comunicație, ici-colo auzeam abia șușotind apa care se scurgea din orizonturile superioare în cele inferioare.
49
Ancora la pic — momentul în care lanțul ancorei ia poziția verticală și se dă drumul vinciului. (Nota red. rom.)
50
Galerie direcțională — Galerie orizontală lunga, care duce de la puț spre stratul de minereu. (N. red. rom.)
51
Transversale — galerii orizontale scurte, perpendiculare pe galeriile direcționale. (N. red. rom.)