Deși aveam la mine doar carnețelul, felinarul, busola, de-abia izbuteam să mă strecor prin galeriile înguste de comunicație sau prin cele transversale, neregulate, în steril, care legau un sistem de lucrări cu altul. Cîteodată trecerile în care năvălise nisipul cărat de apele de la suprafață erau atît de scunde, încît trebuia să mă ghemuiesc și să mă tîrăsc pe burtă. Mergi un timp, așa de-a bușilea și deodată îți vine să răsufli din tot pieptul, dar de cum te încumeți, simți cu groază că deasupră-ți atîrnă atîtea sute de mii de tone de roci, care apasă cu o putere de neînchipuit.
Ehei, dar cît de pasionant e să dezlegi metoda de prospectare a unei aglomerări de minereu, folosită de bătrînii meșteri, să urmărești săpăturile și să le afli vîrsta, cînd a celor regulat tăiate și netezite cu tîrnăcoapele dăinuind de pe la mijlocul veacului trecut, cînd a celor mai noi, largi și drepte, dar cu pereții sfîrtecați de explozii! Mult mai ciudate și mai interesante sînt, însă, galeriile scunde de comunicație, care urmăresc liniile capricioase ale vreunei vîne de minereu și care datează din secolul XVIII, ori puțurile netede și foarte înguste, ori planurile înclinate din vremurile străvechi.
Pîlpîirile felinarului smulg, din bezna de nepătruns ba un perete drept, mușcat peste tot de tîrnăcoape, ba stîlpul ursuz și înnegrit de veacuri al vreunui eșafodaj vechi, rămas printr-o minune în picioare, ba cîte un morman de bolovani prăvăliți din tavan, ba zidăria dreaptă a unei galerii.
Ce curioase sînt enormele trunchiuri negre de arbori fosili, în care vezi uneori pînă și cioturi! Uriașii pădurilor demult dispărute, deveniți fier și siliciu, zac de-a curmezișul galeriilor, și nu o dată galeriile trebuie să-i ocolească pe deasupra, sau pe dedesubt, căci nimeni n-a putut străpunge corpul lor mai tare ca fierul.
Cîte n-am văzut eu hoinărind în vara aceea prin măruntaiele pămîntului! Nu vă istorisesc decît o mică parte, ca să pricepeți mai bine cele ce s-au întîmplat apoi.
Locuiam în orășelul Gornîi, așezat în valea adîncă a unui rîu nu prea mare care-și purta apele printre coline înalte. În acest orășel își ducea bătrînețele ultimul meșter de la minele cele vechi, Kornil Polenov, care avea 90 de ani, dar era încă voinic ca un stejar. Pe vremuri fusese iobag la proprietarii minelor, conții Pașkov. Bătrînul meșter locuia într-o căsuță, peste drum de locuința mea. Mai în fiecare seară ședea pe prispa casei și se uita țintă la povîrnișul cu halde ce se înălța în față.
De cum mă apucasem de treabă îl și descususem pe bătrîn în privința diferitelor mine, pe care le cunoștea și le ținea minte admirabil. Băgasem însă de seamă că bătrînul îmi ascundea ceva, pe motiv că memoria îi slăbise de bătrînețe. Am tot încercat să-l conving să-mi istorisească tot, căci doar minele trebuiau repuse în exploatare. Cu cît aș fi strîns mai multe date despre rezerva de minereuri, cu atît mai repede și mai sigur avea să fie reluată munca demult părăsită.
Degeaba. Meșterul tăcea mai departe în legea lui, și numai în fundul ochilor licărea o luminiță hîtră. Într-o bună zi, mi-a spus: „Ehei, cîți ingineri au venit pe aici, au iscodit și-au însemnat, au făgăduit cîte în lună și în soare, ba chiar că o să mă facă șeful lucrărilor. Am îndrugat multe și mărunte, dar cîți ani n-au mai trecut de atunci — vin, se uită, iar lucrurile tot pe loc rămîn. Și nimeni din cei veniți nici n-a coborît în vreo mină — cică-i murdărie, umezeală, bă pe deasupra și periculos. Îi știu eu!” Apoi bătrînul tăcu, netezindu-și cu gravitate barba impunătoare.
Pricepui: Polenov tăinuia în adîncul sufletului o mare pică pe geologii grăbiți și superficiali, care se perindaseră pe acolo și care în loc să cerceteze cu adevărat, se mulțumiseră să pună întrebări și să încerce a stoarce de la bătrîn informații, în schimbul unor promisiuni copilărești. Desigur, nu l-am mai ispitit cu întrebări, cu atît mai mult cu cît muncitorii mei spuneau despre meșter: „Bătrînu-i ca un stei de piatră, cînd s-a îndîrjit, nu-i mai poți stoarce o vorbuliță”.
Mi-am văzut mai departe de treabă, căutînd cît era ziulica de mare galeriile accesibile, coborînd pe cabluri în mine pe jumătate prăbușite și mi-am cîștigat astfel stima localnicilor — urmașii minerilor de altădată. Am uitat să vă spun că și orășelul Gornîi se înfiripase în jurul minelor Bogoeavlensk și Arhanghelsk, iar țăranii din jur ziceau locuitorilor lui „ortaci”.
Serile erau lungi ca-n stepă și mi se întîmpla adesea să viu să mă odihnesc după muncă pe prispa bătrînului meșter. Mă așezam lîngă el, îmi aprindeam o țigară, dar acum nu-l mai întrebam nimic despre mine. Discutam cu Polenov despre vremurile apuse, despre viața minerilor iobagi și despre străvechile metode de lucru. Bătrînul se mai îmbuna, se înviora și-mi povestea o groază de lucruri, uimindu-mă cu spiritul de observație și plasticitatea expresiilor lui. „Isprăvile” mele în subteran, faptul că știam istoria mineritului local și vechii termeni minieri îi merseseră la inimă și bătrînul maistru începu să-mi dea mai multă atenție.
Băgai de seamă că bătrînul aștepta să-i pun iar întrebări despre minele de minereu. Cîteodată începea el singur să vorbească despre cutare particularități ale minereului, întrebuințînd unele denumiri noi pentru mine, dar dinadins nu-i puneam nici o întrebare. Știam eu că inima bătrînului miner nu va rezista mult timp, că simțind în mine un om tot atît de devotat minei, meșterul îmi va împărtăși pînă la urmă tot ce știa.
August era pe terminate. Soarele mai era cald și strălucitor, dar în stepă începuse să bată un vînt rece. Ce bine era cînd coborai în orășel și trăgeai în piept mirosul amărui al fumului de tizic, care se înălța ca o perdea azurie din zeci de hornuri! Fumul acela însemna căldură pentru trupul rebegit, masă, o țigară plăcută trîntit pe pat — într-un cuvînt — tot ce-i trebuie unui muncitor obosit ca să se simtă în al nouălea cer…
Voroavele pe prispă cu Polenov se isprăviseră, zilele erau din ce în ce mai scurte, începusem a mă întoarce pe întuneric. Și uneori, cînd vremea rea sau schițele întocmite mă obligau să stau acasă, în ușă se ivea făptura înaltă și încovoiată a lui Polenov. Mîngîindu-și barba gălbuie și iscodind în jur cu ochi ageri, de om tînăr, meșterul spunea: „Iaca, mi s-a făcut dor de dumneata, Vasilîci, n-am mai stat de mult la taifas. Toată ziua cutreieri minele fără hodină.” „Stai jos, Kornilîci. Nastasia Ivanovna o să ne ospăteze cu ceai, și-apoi am primit bomboane bune de la Egorievsk”, răspundeam eu, știind că bătrînul se dă în vînt după dulciuri. Oftînd, meșterul se lăsa pe laviță, iar eu îmi vedeam mai departe de plan — și așa începeau discuții molcome. Taifasul ne plăcea la amîndoi, și zăboveam așa pînă noaptea tîrziu. Aflasem că Polenov era ultimul dintr-o generație întreagă de meșteri iobagi, care trudiseră la minele de cupru. Neamul lui își trecuse meseria din tată în fiu. În minele primitive, meșterul era în același timp și topograf, și laborant la probe, și șeful perforării — într-un cuvînt, specialist universal în minerit.
Deprinderea îndelungată a muncii în subteran, formată încă din copilărie, dezvoltase în familia Polenov o deosebită agerime despre care bătrînul vorbea așa: