— Acum, sînt teodolite [52], declinatoare… [53] De patruzeci de ori să tot socotești, să corectezi, pînă ce te-ai încredințat că ai îndreptat galeria unde trebuie; dacă vrei să știi unde a dispărut drăguțul de filon, iei geometria minieră, faci schițe, socoteli… Dar noi — taică-meu și cu mine — cum lucram? Te plimbai pe sub pămînt, prindeai cîte ceva din ochi și simțeai pe unde trebuie să sapi, mai cu seamă ca să răzbați într-o galerie veche, sau să o întîlnești pe cea din față. Simțul aista de miner nu ne înșela niciodată. Ai văzut și dumneata ce fel de lucrări făceam. Eu am mai pierdut simțul că m-au obligat să folosesc declinatorul, dar tot știam uneori cînd aparatul mă mințea; greșeala n-o puteam găsi, dar știam: minte. Mai umblam, mai pipăiam piatra, vedeam încotro se îndreaptă vinișoarele filonului, unde se fac mai mari grăunțele. Mai chibzuiam ce mai chibzuiam, pînă căpătăm încredere și apoi ordonam de-a dreptuclass="underline" dă-i cu transversala în steril, uite aici! Și totdeauna am ghicit, dar cum, nici eu singur nu știu. Ai văzut galeria de coastă Petrovelikanskaia? Niște topografi de mine aduși din Anglia au orientat-o legînd-o de galeria Mihailovskaia. Și ce au mai greșit! Cîtă muncă irosită! Mare scofală cu aparatele aistea!… Mai repede simt eu apa de sub picioare, pe unde-i mai aproape stratul de apă, unde zace sub gresie un „vap” [54]. Ehei, multe știu eu…
Bătrînul avea într-adevăr dreptate în felul lui, dar uita că practica lui se capătă după zeci de ani de trudă. Ori dacă folosești aparatele, orice om poate deprinde într-un timp scurt arta de a săpa galerii.
Îl credeam și, în timp ce ascultam, îmi aduceam adeseori aminte de meșterii mineri din Freiberg, făuritorii artei miniere în veacul XV. Și ei își trecuseră așa, din neam în neam, din generație în generație, tot ce știau în ale mineritului, și ei aveau darul de a vedea limpede prin măruntaiele pămîntului. Acești meșteri își formaseră un simț deosebit, simțul spațiului, simțul orientării în subteran, care înlocuia precizia aparatelor topografice și schemele geometriei miniere. Deși habar n-aveau de mineralografie și chimie, bătrînii mineri se călăuzeau după cele mai subtile nuanțe ale minereurilor, după schimbările rocii, nevăzute ochiului obișnuit și ghiceau unde se subția filonul, ori unde se-ngropa — pe scurt, se orientau de minune într-o treabă atît de complicată, pe care astăzi o seamă de specialiști stau s-o descurce — cum este evaluarea și exploatarea zăcămintelor. Și în sine regretam că în istoria mineritului au fost date uitării acele procedee simple și sigure care cereau dezvoltarea spiritului de observație și o deosebită vioiciune sufletească. Oamenii au acum mult mai puțină încredere în minunatele posibilități pe care le tăinuiește firea omenească, în formarea unui meșter adevărat — meșter în minunatul și străvechiul înțeles al cuvîntului.
Hotărîsem ca duminică să întrerup lucrările pe teren și să fac un bilanț al cercetărilor mele. Am întins hărțile întocmite și m-am uitat cu amărăciune la minusculul sector studiat de mine, care se pierdea în mijlocul enormului cîmp minier din Ordînsk. Tot astfel porțiunile minelor Levîe și Smejnîe, pe care izbutisem să le cercetez, erau despărțite unele de altele printr-un spațiu larg, rămas necunoscut. Ce mai vorbă, toate aceste „pete albe” întunecau bucuria muncii mele mari și interesante din vara trecută.
Fui întrerupt de apariția lui Polenov. În scurta-i de blană nouă, roșcată și botforii cît toate zilele, bătrînul avea un aer solemn, sărbătoresc, și părea mult mai tînăr. Băgai de seamă că era tulburat. Ca răspuns la obișnuita-mi invitație de a sta jos, bătrînul meșter își scoase scurta și, așezîndu-se pe un taburet, întrebă:
— L-am auzit pe Semion trăncănind că ai avea de gînd să pleci. Adevărat e, Vasilîci?
— Da, Kornilîci, am de gînd, răspunsei eu. Îmi pare rău, am îndrăgit minele și meleagurile voastre, dar e timpul să închei lucrările, în curînd mi se va cere raportul.
— Prea devreme vrei să pleci, Vasilîci. Ai cotrobăit prin multe locuri, dar pe cele mai de seamă tot nu le-ai văzut.
— Știu, dar n-am cum să răzbat pînă acolo. Sînt cele mai vechi lucrări miniere, cele de sus, și-s surpate peste tot. Am să mă mulțumesc cu ce-am văzut.
Bătrînul meșter tăcu îmbufnat. Cătam la el pe furiș, așteptînd să aud ce-o să spună. După o vreme, Polenov scutură capul și cu prefăcut calm zise:
— Bine, Vasilîci, acu să-ți dau o mînă de ajutor… Dacă ții să mai vezi cîteva mine…
— Îți mulțumesc, Kornilîci. Dar de ce nu te-ai gîndit mai de mult? Tot spuneai că nu știi, că ai uitat…
— Eu, Vasilîci, cunosc omul pe care trebuie sau nu să-l ajut, — răspunse bătrînul. Iaca, te-am cîntărit cît te-am cîntărit și acum îmi ești drag. Adevărat „ortac”! Și ție ți-i dragă treaba bună… Dar, ce mai vorbă! Ia spune-mi: ai fost la mina cea veche Measnikovski?
— Am fost, Kornilîci, cunosc bine pe cea din Measnikovski.
— Cunoști, dar nu chiar totul. Ai fost în galeriile de sus — sectorul Ordinsk cum i se spune la noi, cel de deasupra văii. Dar în cele mai de jos, de pe fundul văii, la Kazionnîe, n-ai fost.
După indicațiile meșterului, am pătruns în cele mai de jos orizonturi ale minelor Staro-Measnikovski și o săptămînă întreagă am studiat uriașele camere din masivele de minereu părăsit — un conglomerat cuprifer.
Am descoperit multe lucruri, care, însă, prezintă interes numai pentru specialiști. În sfîrșit, veni și ziua cea mare, cînd Polenov se hotărî să mă însoțească; voiam să pătrund în giganticul sistem al cîmpului de mine Ordînsk, aflat pe un platou înalt din stepă, la sud de orășelul Gornîi.
Meșterul insistă să nu iau pe nimeni cu mine ca ajutor și să nu împărtășesc nimănui ce aveam de gînd să fac. M-a sfătuit să iau o lopată, un tîrnăcop, o funie lungă și rezistentă, două grinzi mai groase și ceva lumînări și de-ale gurii. Polenov îmi făgăduise că mă conduce pînă la puț „pe care ai să-l sari”, iar mai încolo aveam să merg singur, ca să-mi întocmesc planul de lucru pe viitor. Pentru asta, după socotelile lui, trebuia să stăm sub pămînt vreo două zile și două nopți.
În zori, pe un vînt ce făcea să foșnească ierburile uscate, pornirăm pe colină în sus, pe lîngă halde albe și semețe ale minei Smejnîe. Cele trebuitoare erau destul de grele și mă bucurai cînd bătrînul spuse că intrarea nu-i departe de orășel. Nemărginirea stepei tainice în lumina pală a zorilor, aerul preocupat al meșterului și escapada noastră pe furiș mă țineau întrucîtva în tensiune. Dar totul fu nespus de simplu. La jumătatea povîrnișului, bătrînul coti spre stînga și după ce străbăturăm o vîlcea cu tufe dese de pelin, ne trezirăm în curînd printre puțurile pe jumătate astupate, haldele și galeriile de coastă ale minei Pravîe pe care o cunoșteam bine. De cîte ori, în zilele fierbinți de vară, nu rătăcisem pe lîngă haldele ei, căutînd zadarnic calea spre galerii ascunse care se întindeau la mare adîncime dedesubtul stepei!
Meșterul, sigur de sine, se îndreptă spre o haldă înaltă, în formă de con. În fața ei se căsca pîlnia unui puț prost astupat, năpădită de tufișuri. Ajuns în dreptul ei, Polenov aruncă o privire de jur împrejur, bolborosi ceva în barbă, încruntîndu-se. Apoi făcu semn să mă opresc și începu să urce agale halda. Stătu multă vreme în vîrful ei, cătînd undeva, în jos, desfăcînd și strîngînd, nu știu de ce, degetele mîinilor sale mari. Mă uitam la cl și încercam să ghicesc ce amintiri frămîntă mintea bătrînului.
52
Teodolit — aparat geodezic de măsurare a unghiurilor orizontale și verticale (N red. rom.)