— Iaca, Vasilîci, aici trebuie să fie — spuse în sfîrșit meșterul și coborî.
Se lăsă în genunchi și dădu în lături tufișurile. În fața mea apăru gura unei galerii de coastă, mică și surpată, prin care numai un copil s-ar fi putut strecura.
— Dacă nu s-a surpat și mai jos, atunci pătrundem repede! — exclamă Polenov.
Fără o vorbă dădui jos din spate rucsacul și pusei mîna pe lopată. Pămîntul afînat care astupase intrarea cedă ușor și după o jumătate de oră lărgisem gura într-atît, încît puteam pătrunde ușor, pe brînci. Pregătii chibriturile și lumînarea, mă întinsei pe pămîntul moale și jilav îngrămădit la intrare, apoi cu gestul obișnuit, mă lăsai să lunec cu capul în jos prin deschizătura îngustă ca un tub. M-am mai tîrît cîțiva metri în jos, pe pămîntul ce se surpa în galerie, apoi trecerea se lărgi brusc. Partea ei de sus era degajată. Mai departe puteam merge în genunchi. Mă oprii și aprinsei lumînarea. De sus auzii glasul înfundat al bătrînului miner întrebîndu-mă cum merge.
— E-n regulă, Kornilîci! — strigai eu. — Dă-ți și dumneata drumul, numai vezi să nu uiți rucsacul.
Curînd auzii sacul rostogolindu-se la vale și pe Polenov oftînd. Scosei din rucsac felinarul; hîrlețul îl lăsasem acolo unde trecerea se lărgise și curînd „limba” de pămînt pe care apele o aduseseră de sus, în galerie, rămase în urma noastră. Puteam umbla în poziție aproape normală. Galeria de coastă era uscată. Lumina felinarului arunca reflexe gălbui pe pereții care mai încolo se mistuiau în beznă. Bătrînul pășea agale înaintea mea. Asta-mi convenea de minune, fiindcă puteam să folosesc din mers busola și să-mi notez direcția și distanța. Galeria de coastă era lungă și devenea mai scundă. Mergînd încovoiați, începuse să ne doară spatele cînd ajunserăm în apropierea rampei puțului de mină.
— N-am făcut nici o scofală — mormăi Polenov. — S-a surpat de tot. Trebuie să săpăm o trecere în übersichtbrechen [55] dracu s-o ieie de treabă!…
Pricepui că bătrînul voia să pătrundă printr-o galerie de comunicație care unea mina cea mare de cea învecinată; fără a sta pe gînduri, mă apucai de treabă. Spre norocul nostru, în colț, lîngă tavanul rampei, pămîntul surpat nu se lipea de perete și fără prea mare greutate ne-am strecurat printr-o crăpătură îngustă în altă galerie de comunicație. Aceasta ne conduse la o altă mină mai mică care nu se prăbușise de tot. La mică adîncime de gura puțului era o podișcă de lemn, peste care însă, se surpase roca. În sus și în jos, se pierdea în beznă un puț pătrat, lat de vreo doi metri. Pesemne că pătrunsesem adînc în miezul platoului căci stratul de roci care atîrna deasupra noastră părea a fi acum destul de gros.
— Încotro o luăm Kornilîci? — strigai eu meșterului care se plecase deasupra puțului.
Dar nu-mi răspunse, ci aruncă în jos o piatră; după puțin timp ajunse, pînă la noi un plescăit: jos era apă. Mă uitai dezamăgit la miner, dar fața lui Polenov rămînea netulburată.
— Ei, Vasilîci, acum începe greul; trebuie să coborîm.
— Unde, în apă?
— Și mai zici că ești miner! Ori ți-e frică? — mă necăji bătrînul. — Tu minte cînd îți spuneam: o să dăm de-un puț, pe care o să-l sărim. Ăsta e cel cu pricina! La vreo 24 de arșini [56] mai jos este marea galerie direcțională a orizontului mijlociu. La ea trebuie să ajungem Mai întîi voiam să coborîm prin puțul cel mare și atunci ar fi trebuit să sărim peste puțul ăsta. Acum o să cobori pe aici, ai să-ți faci vînt cu funia și ai să sari drept în rampa puțului de la orizontul al doilea. Să-ți prinzi funia de curea cu un laț, ca să n-o scapi. Nu mai ai nevoie de sfaturile mele, ai practică bună. Pricepi planul meu?
— Pricep Kornilîci. Douăzeci și patru de arșini — un fleac!
Scosei funia ce o luasem, făcui un laț în jurul grinzii solide aduse de mine și trecui prin laț funia pusă în două ca să cobor, cum spun alpiniștii, „à la Dülfer”.
În vreme ce mă pregăteam să cobor, Polenov se așezase pe sac la marginea puțului, și-mi spunea ce am de făcut pe drumul care mă aștepta. Trebuia să pătrund în uriașele excavații ale celei mai adînci mine din regiune — mina Șcerbakov.
— Dă-mi o bucată de hîrtie să-ți fac o schiță — spuse bătrînul.
Apropiindu-ne capetele de felinar, la marginea gurii negre a vechiului puț, ne sfătuirăm ca doi conspiratori, cu jumătate de voce. În jurul nostru — tăcere și întuneric. Ne obișnuisem într-atît cu ele, încît atunci cînd undeva, la capătul galeriei de legătură pe care o străbătusem auzirăm un zgomot ușor, ni se păru asurzitor. Mă întorsei brusc și era cît pe ce să răstorn felinarul; meșterul se săltă și el puțin, sprijinindu-se cu mîinile în nisip. Cu gîtul întins cerca să străpungă cu ochii bezna în care era cufundată cealaltă extremitate a galeriei. Parcă ar fi foșnit o bucată mare de hîrtie pe care o strîngi ghem. Iar zgomotul crescu, deveni vuiet înăbușit și se termină printr-o izbitură înfundată. După cîteva clipe un val de aer trecu șuierînd prin galerie, ajunse pînă la noi și stinse felinarul și lumînarea. Apoi tăcerea se așternu din nou iar bezna catifelată înghiți iarăși străfundurile pămîntului. Dîndu-mi seama ce se întîmplase, căutai de zor chibriturile în buzunar.
— Ce zici, Kornilîci? — întrebai eu pe meșter și vocea-mi suna răgușită, nesigură.
Aprinsei lumînarea. Bătrînul avea o înfățișare aspră, dar calmă. Numai sprîncenele încruntate și buzele strînse trădau îngrijorare din pricina primejdiei ce ne amenința.
— Totdeauna… minele astea părăsite — dar nu-și termină vorba, se ridică brusc și aprinse a doua lumînare. Să mergem, Vasilîci, să vedem ce e… Dar cu băgare de seamă.
Ne întorserăm și ne afundarăm în galeria pe care deabia o străbătusem. În scurt timp picioarele noastre se cufundară într-un strat gros de nisip moale care acoperea solul. Mă uitai din nou la Polenov, și bătrînul dete din cap. Stratul de nisip se îngroșa mereu și în el apărură bolovani mari de piatră. Ne îndoiam mai mult din șale, înaintînd mereu pînă ce ne împiedecarăm de un morman de nisip și bolovani care astupau în întregime galeria direcțională.
Era cît se poate de limpede: în mina cea mare și părăsită se produsese o surpare. Sute de tone de pămînt prăbușite tăiaseră dramul de întoarcere… Eram la marginea unui sistem uriaș de galerii subterane, răspîndite pe o suprafață de mai mulți kilometri pătrați, care se pierdeau în inima platoului. Cu cît am fi înaintat, minele ar fi devenit din ce în ce mai adînci, surpăturile mai dese.
Chiar dacă unele puțuri n-ar fi fost astupate, cine putea ieși prin ele la lumină, de la o sută de metri adîncime? Senzația primejdiei de moarte, care pusese stăpînire pe mine în clipa cînd auzisem pămîntul surpîndu-se, nu mă părăsea. Prin minte îmi treceau în goană tot felul de gînduri despre viață, muncă, despre cei dragi, despre lumea minunată, plină de soare pe care n-am s-o mai văd niciodată… Aprinsei o țigară și trăsei din ea cu nesaț. În aerul umed și rece fumul se așternea pe jos. Îmi revenii însă și mă întorsei spre Polenov. Posomorit, dar calm, mă urmărea tăcut cu privirea.
— Ce facem Kornilîci? — îl întrebai eu, cît mai nepăsător cu putință.
— Apăsarea de sus a fost puternică; pesemne că tot coșul de pămînt s-a prăbușit — zise înciudat Polenov. L-am dezghiocat cînd săpam la înaintare. Trebuie că se mai ținea într-un fir de păr. Nu-i nimic de făcut, n-are rost să săpăm, o să se surpe iarăși… Hai înapoi la puț. De ce să ne mai pierdem vremea aici.