Fără o vorbă mă luai după bătrîn. Calmul lui mă uimea, deși îmi închipuiam că în îndelungata și trudita-i viață, văzuse multe și că nu o dată trecuse prin mari primejdii.
Nu știu cît timp am zăbovit în tăcere la marginea puțului — bătrînul cufundat în gînduri, iar eu trăgînd nervos din țigară. Tresării fără voie cînd Polenov curmă pe neașteptate tăcerea.
— Ei, Vasilîci, se vede treaba că o să mă tîrăsc cu tine. Nu mi-e teamă de moarte, un an mai curînd sau mai tîrziu — totuna-i; dumneata, încă n-ai chef și nici dreptul, ne ești de folos. Cîte lumînări ai luat?
— Trei pachete întregi — răspunsei eu.
— Bun! Asta o să ne ajungă! Dar ca să fim mai siguri, cum coborîm, stinge a doua lumînare. Drumu-i lung… Oare ai să mă poți cdborî? Sînt cam greu, — și pe fața aspră a bătrînului trecu un zîmbet abia vizibil.
— Am să te cobor, Kornilîci, fii liniștit, — îl liniștii eu. Dar cum o să ieșim din adîncurile minei Rojdestvenski sau Șcerbakov? Aici, poate ca totuși ne-ar găsi…
— Cine naiba să ne găsească? — se oțărî bătrînul. Cine o să caute un ac în stepă! Și pe urmă, n-am spus nimănui încotro mergem. Uite ce trebuie să facem: mergem pînă la Staro-Ordînsk — ăsta-i drum sigur; de la Gornîi cred că sînt vreo șase kilometri, în schimb galeriile vechi sînt uscate. Iar mai încolo era un drum care ducea la lumină, pe Andreevski Deviatîi; Andrei Șavrin a fost primul care a trecut pe acolo. El a descoperit-o, pe urmă ortacii dădură numele lui galeriei aceleia de ramificație. În afară de Andrei, de mine și de încă unul, nimeni n-a mai călcat pe acolo; asta a fost acum șaptezeci de ani. Ei hai, pregătește-te: mai întîi ai să mă cobori pe mine, apoi vii și dumneata. Pe urmă să tragi funia, o să ne mai fie de folos.
După cîteva minute, Polenov atîrna în puțul negru al minei. Dădeam drumul încet funiei de sub picior și vedeam cum felinarul prins de pieptul bătrînului cobora tot mai jos.
— Stai! — vui de jos vocea meșterului. Ba nu, mai dă drumul la un arșin!
Răsucii cu iuțeală funia peste grindă și-l văzui pe meșter cum se sprijină cu picioarele de pereții puțului, apoi se bălăbănește încoa și-ncolo de vreo două ori și dispare. O urmă de lumină abia vizibilă licărea undeva jos, pe peretele opus al puțului. Apoi funia scăpată de greutate slăbi. Coborîi mai întîi sacul, apoi îmi dădui și eu drumul ajutîndu-mă cu picioarele ca să mă țin la distanță de pereții puțului, pînă cînd ajunsei la nivelul rampei orizontului mijlociu. Departe jos, în orizontul de dedesubt, apa, în care cădea pietriș, plescăia. Îl imitai pe meșter: îmi făcui de două ori vînt și sării în galeria direcțională unde pîlpîia felinarul. Bătrînul se rezemase de un strat de gresie și răsufla din greu. Coborîrea de adineauri îl epuizase. Fără grabă, desprinsei și înfășurai funia, îmi pusei rucsacul, pregătii busola și în sfîrșit aprinsei o țigară, ca să-l mai las pe bătrîn să se odihnească. Galeria direcțională, spre deosebire de celelalte, era destul de lată și înaltă. Pornirăm Ia drum fără a ne mai îndoi din șale, pe o cale lungă în adîncurile pămîntului, lipsiți de orișice posibilitate de întoarcere. Aveam toată încrederea în bătrîn. De buna seamă că labirintul încîlcit al lucrărilor miniere de diferite vîrste se apropia undeva de suprafață. Trebuia numai cunoscută în toate amănuntele amplasarea vechilor mine — și eram salvați. Or, Polenov era ultimul din bătrînii meșteri mineri de odinioară care o cunoștea. Drumul era lung și obositor. Lăsarăm în urmă fără cine știe ce greutate galeriile mari și regulate ale minei Alexandrov, ne. tîrîrăm apoi mult timp pe brînci prin lucrări vechi de două secole, scunde și în parte surpate, pînă ce ajunserăm în sfîrșit într-o galerie direcțională lungă din fosta concesiune engleză. După ce o străbăturăm, ne trezirăm într-un sistem de încăperi mari, pe locul unor cuiburi neglijabile de minereu extrase pe de-a întregul, unde trebuia să găsim o galerie transversală care unea aceste lucrări cu mina învecinată — Șcerbakov; mina Șcerbakov se găsea la circa patru kilometri depărtare de orășelul Gornîi, măsurați la suprafață. Pe sub pămînt însă, străbătusem un drum mult mai lung care-l sleise cu totul de puteri pe bătrîn. Am întins pe vatra umedă a încăperii scurta mea de piele și într-o tăcere apăsătoare, bătrînul se lăsă pe ea. Totuși după ce mîncarăm și-i dădui o bucată de ciocolată și o înghițitură zdravănă de coniac, Polenov se învioră. Mă hotărîi să nu-l zoresc, aprinsei încă o lumînare și mă așezai comod pe rucsac, fumînd și privind în juru-mi. Tavanul de-abia se zărea, cenușiu, în lumina slabă; pereții din plăci de marnă mineralizată albăstruie, neregulați, tăiați în trepte, erau brăzdați de pete negre — urmele carbonizate ale vegetației preistorice. Aici era mai umed decît în galeriile ce străbăteau straturile de gresie, iar liniștea adîncă era turburată de căderea ritmică, sonoră, a picăturilor de apă. Pe alocuri fîșii negre de intercalații, îmbogățite de chalcozină [57]și „negrul de fum” al vegetației fosile carbonizate conturau puternic rocile stîlpilor de siguranță. Alte proeminențe ale pereților erau brăzdate de fîșiile verzi și albastre ale zonelor de oxidare a stratului de minereu.
La stînga noastră, tavanul neregulat și plin de crăpături cobora brusc spre o galerie boltită, semicirculară, în care se căscau trei intrări joase. Una din ele trebuia sa fie calea cea bună.
Tocmai terminam a doua țigară, cînd Polenov spuse că era gata de drum.
— Mai odihnește-te, Kornilîci, — răspunsei eu, — n-avem unde ne grăbi. Deasupra noastră e noapte.
— Știi că ai dreptate, — încuviință meșterul. Am străbătut jumătate din drum, mai încolo e mai greu.
— Cum e drumul pe care o să-l urmăm și cine-i Șavrin care l-a descoperit?
— Cum e drumul, ai să vezi dumneata singur, iar despre Șavrin, pot să-ți povestesc, mi-a fost prieten.
Și bătrînul începu să depene firul istorisirii, în acompaniamentul monoton al picăturilor:
— Asta s-a întîmplat cu puțin timp înainte de sfîrșitul iobăgiei — în anul 1859. Pe vremea aceea eram un flăcăiaș de optsprezece ani, dar fiindcă eram ager și isteț, lucram ca șef de echipă. Andriușka Șavrin, mai mare cu doi ani decît mine era tot șef de echipă. Lucram amîndoi în sectorul Buranovski și Cebenki — știi dumneata, unde-i acum un crîng de mesteceni, pe povîrnișul dinspre Uranbaș. Acolo era și administrația minelor din Verhotorsk. În fața lui, pe malul celălalt al rîuui, era administrația minelor Voskresenski. Cu Andriușka mă-mprietenisem. Dar cine nu se avea bine cu el? Strașnic flăcău. Nu cine știe ce frumos, dar zdravăn și chipeș, iar de mintos și prietenos — mai rar ca el! Îndrăgise tare mult mineritul. De copil cutreierase cu taică-său și cu taică-meu galeriile; din ordinul administratorului, oamenii erau observați și cei mai buni luați la lucru în mină. Învățase bine, citise multe și felurite cărți, și, spre deosebire de alții, îi plăcea să stea în stepă pînă noaptea tîrziu și să se gîndească. Ei, toate ar fi fost bune. Muncea Andrei și numai laude culegea, numai că era un flăcăiaș cam mîndru, și iobagul avea mult de suferit din pricina asta, mai cu seamă cînd aveai un administrator atît de aspru cum era Afanasiev al nostru. Conții Pașkov, ai cărora eram, nu-și prea băgau nasul în treburile minei. Administratorul făcea tot ce-l tăia capul. Unde mai pui că Șavrin se împrietenise cu vecinii de la minele Voskresenski. Administratorul de dincolo — îl chema Foma Ricard — îl tot lăuda și-l chema să lucreze la el. Dar cum să pleci? De-ar fi fost al statului, poate că s-ar fi putut… Andriușka își făcea veacul pe la ei, și apucase să știe multe, ceea ce nu prea era de nasul lui. Asta, încă n-ar fi fost nimic. Andriușka era blînd din fire, dar de cum s-a ivit Nastia, toate au mers anapoda. Era fata dulgherului Ferapontov. Ehei, ce fetișcană arătoasă, nurlie, cu cozi lungi, pieptul ca piatra — subțire ca un brad tînăr! Și ce frumos cînta — i se dusese vestea în toate minele! Îi căzu la inimă lui Andriușka — și el, ei. Ce mai vorbă, se legase între ei dragoste nu glumă, parcă ar fi fost vrăjiți. Cum se lăsa seara, Andriușka al meu o tulea la mina Pokrovski, la Nastenka lui. Administratorul, însă, află de treaba asta și se făcu foc și pară. De mult pusese ochii pe dînsa — ibovnică să și-o facă, ori să i-o treacă feciorului. O chemă pe Nastia la el. Pe vremea aceea avea o casă mare și albă, la fermă, lîngă birourile minei Verhotorsk. N-a rămas, i-au dat foc în timpul Revoluției. Casa era într-o grădină, pe malul heleșteului. Administratorul i-a spus lui Șavrin să se pregătească și să plece fără zăbavă, chiar a doua zi, cu convoiul de care încărcate cu minereu, la uzina din gubernia Ufa. Asta însemna că-l strămuta pe Andriușka la mina Ivanov, pe care Pașkovii o cumpăraseră nu de mult și care era hăt, departe, tocmai dincolo de Dema. Andriușka află și se cătrăni… Cum s-o lase pe Nastia?… Dete fuga la ea acasă și află că administratorul tocmai o chemase. Începuse să se întunece… Nu degeaba era băiat deștept Andrei, — pricepu că nu fără rost era îndepărtat. O zbughi într-un suflet la fermă. De la Pokrovski e ușor să alergi — drumul coboară mereu. Cînd ajunse acolo se înnoptase. Iute, fără să-l vadă cineva, se furișă în grădină și se pitulă într-un tufiș, chiar sub fereastra administratorului.