În vremea asta administratorul o ispitea pe Nastia. Fata, însă, nu și nu — chiar de-ar trimite-o în Siberia, chiar de-ar omorî-o. La urmă, Afanasiev se înfuriase — nu era obișnuit cu nesupunerea. Strigă două slugi de ale casei — niște zdrahoane de femei care o despuiară în fața lui pe Nastia și o închiseră așa cum o făcuse mă-sa, într-o cămară întunecoasă, ca să-i vie mințile la loc. Dar Nastia, fată voinică nu glumă, făcu atîta larmă pînă ce femeile o dovediră, că Andriușka auzi tărăboiul, se urcă pe cornișă și privi pe fereastră. Văzu cum femeile o tîrau pe Nastia din odaie — și sufletul flăcăului se răzvrăti. Mai tîrziu mi-a povestit că-și ieșise de tot din fire și nu mai ținea bine minte ce se întîmplase. Spărsese fereastra, sărise în odaie — era biroul lui Afanasiev — și se repezi la ușa pe unde fusese tîrîtă Nastia. Afanasiev îl văzu și dădu să pună mîna pe o armă de pe perete. Dar nu mai apucă. Andrei luă de pe masă ceva greu și-i trase una peste bot. Ce mîndru era Afanasiev de dinții lui ca de țigan: mășcați și albi. Andriușka îi sfărîmă dintr-o lovitură. Ce mai, flăcău zdravăn, ba și nebun de furie pe deasupra! Administratorul se rostogoli scăldat în sînge. Andriușka vru să-i facă seama, dar auzind vocea Nastiei, îl lăsă pe administrator și se repezi după fată. Dar în vremea asta săriseră cu toții în picioare. Afanasiev nu era nici el de lepădat. Se dezmetici repede și urlă „Ajutor!” Săriră îndată paznicii de la birouri și vizitiii, păzitori personali ai lui Afanasiev; fiare, nu oameni. Tăbărîră pe Andriușka, îl doborîră și-l legară fedeleș. Afanasiev, cu batista la gură, se uita la Andrei, fără să poată scoate o vorbă, și mîrîia. În sfîrșit, horcăi: „La hambar, ne-om socoti mîine!” Îl închiseră pe Șavrin într-un hambar cît toate zilele, lîngă fierărie, și-i puseră strajă. Iar în casa administratorului stătea drăguța lui, și ea închisă, așteptînd să i se împlinească soarta. Uite cum într-o clipă fericirea lor se spulberase… Ei drăcie… Da' știi că ne-am hodinit și-i timpul să pornim mai departe, — curmă Polenov pe nepusă masă firul povestirii și, oftînd, se ridică de jos.
Mergeam ușor prin galeriile direcționale spațioase ale minei Șcerbakov. În schimb, aerul era greu. Flacăra felinarului de-abia mai mijea și nu puteam desluși drumul. Aici, în niște mine pe jumătate surpate, la adîncimea mare la care ne găseam, aerajul natural aproape că lipsea. Respirația ne era îngreunată și eram tare îngrijorat de bătrînul meșter. Curînd apăru în fața noastră un morman uriaș de blocuri mari, al cărui vîrf se pierdea în înălțime.
— Înseamnă că trebuie să ne cățărăm acolo sus, — zise Polenov. — Numai că, vezi, cu luare-aminte, Vasilîci. Încercînd mai întîi dacă bucățile de rocă țin bine, urcam din bloc în bloc, trecînd metru cu metru peste sute de crăpături spre orizontul stînjenului 27. Mă străduiam din răsputeri să ușurez bătrînului urcușul anevoios. Trecu mult, foarte mult timp pînă ce am ajuns în sfîrșit la ținta rîvnită. Ținta aceea mi se păru foarte puțin ademenitoare. Galeria largă, ca un abataj frontal, se lăsase de tot în jos, din tavan se desprinseseră niște blocuri enorme de trei-patru metri grosime. Între tavanul cel nou și bolovani se căsca o breșă lată, dar înaltă numai de vreo jumătate de metru, care ducea iarăși în necunoscut. De suprafața pămîntului ne despărțea, ca și înainte, un strat de roci gros de 27 de stînjeni. Totuși era mai plăcut aici, simțeam curent de aer și puteai respira în voie. Flacăra felinarului răbufni și începu să ardă mai viu. Stăturăm mult timp și ne odihnirăm pe o placă netedă care semăna cu un bloc de gheață. Curentul legăna flacăra și ne răcorea fețele înfierbîntate.
— Trage bine, Kornilîci, — rupsei eu tăcerea. — Probabil că galeriile de ieșire sînt pe undeva pe-aproape.
— De, sînt aproape, dar nu pentru noi. Știi încotro trage? Spre puțul cel mare din Pokrovski, de unde scot apă cei din cătunul de pe deal. Orizontul al doilea al minei e cam în dreptul ăstuia de aici, pe vremuri era între ele o galerie de legătură, dar n-o să putem ajunge la ea. S-a surpat peste tot, iar pe jos e inundat. Nu, drumul nostru merge acum spre dreapta, spre ramificația din Verhotorsk, sau cum se numește acum, Measnikovski-Novîi. Hai, ușurel să ne tîrîm, mi-am mai tras sufletul…
Deschizătura, cu toată înfățișarea ei sinistră, se dovedi i fi relativ ușor de trecut. Am pătruns într-o hrubă îngustă, iar apoi în niște galerii mari și regulate, după care, prin cîteva suitori strîmte, mai urcarăm vreo doisprezece metri. Apoi am găsit alte galerii de circulație, joase, neregulate și întortocheate. Am mers mereu spre sud-est, pînă ce am intrat într-o galerie largă și înaltă.
— Iaca și Staro-Ordînsk! — se înveseli meșterul. - E o galerie de coastă, ca un inel, din care pornesc culoare transversale în minereu, spre inima minei, ca spițele de la roată. La mijloc este o cameră mare — acolo avem treabă… Uite-o transversală. Hai în ea…
Crăpătura scundă a intrării se căsca neagră în stînga, lingă talpa galeriei. Iar trebui să ne tîrîm în patru labe prin galeria îngustă și puțin înclinată în sus, tot timpul resimțind o durere ascuțită în genunchii obosiți.
Deodată galeria transversală din minereu se termină și ne trezirăm într-o încăpere enormă, aproape rotundă. Oricît ridicai felinarul, nu reușeai să vezi tavanul, și deabia după ce am aprins și lumînările, l-am zărit la o înălțime de mai bine de zece metri, brăzdat de făgașe. Grinzile negre, enorme, ale armăturii de stîlpi, se înșirau în colonadă, rezemînd cu vîrfurile lor ce se pierdeau în întuneric, treptele laterale, piezișe, dintre tavan și pereții camerei. Vatra era netedă și curată. La ieșirea din galerie zăceau grămezi înalte de minereu sărac, părăsit în lucrarea minieră.
— Nemaipomenit! — exclamai eu entuziasmat, privind fără să mă satur de jur împrejur. — Cum a rezistat acolo, sus, armătura timp de un veac? Nu înțeleg!