— Nu-i mare lucru. Înainte, armătura se făcea din stejar. A rămas întreagă că nu era apăsată. Cearcă un stîlp — ai să te dumirești, îndată.
Mă apropiai de primul, negru de tot și-l împunsei cu degetul. Degetul pătrunse ca în unt. Unt moale, negru și umed — dar în adîncime simții lemn tare. Uitîndu-mă cu atenție constatai că lemnul căpătase pe alocuri o culoare sinilie sau verde — asta însemna că se impregnase în întregime cu săruri de cupru.
Poposirăm lîngă stivele de minereu. Ceasul arăta patru dimineața: de 21 de ore eram în măruntaiele Pămîntului. Oboseala se făcea simțită.
— Mai e mult, Kornilîci? — întrebai eu, în timp ce scoteam merindele.
— O nimica toată. Ieșim îndată în Cebenki și, prin galeria de coastă, în rîpa din Ordînsk, în crîngul de deasupra izvorului.
— Departe am mai ajuns! Ai pățit-o Kornilîci!
— Nu credeam că înainte de a închide ochii am să mai trec pe aici. După Șavrin, am fost încă o dată cu fiu-meu, acum vreo cincizeci de ani…
— Uite ce: cît ne ospătăm și ne odihnim, spune-mi mai departe ce i s-a întîmplat lui Andrei, — îl îmbiai eu.
— A mai rămas ceva de băut? — se interesă bătrînul. Sînt cam trudit. Ciocolata-i bună: cum mănînci, cum te înviorezi. Pe vremuri n-o prea vedeam…
Mîncă pe tăcute și numai după ce se ospătă bine reluă firul povestirii:
— Bine, ascultă ce-a fost mai departe… Vra să zică, Andriușka zăcea în hambar, legat burduf, iar noi încă nu știam nimic… Ori îl legaseră prost, ori se-nfuriase din cale afară, oricum Andrei izbuti să-și dea legăturile jos. Isteț mai era! Și-a dezmorțit nițel oasele și apoi s-a urcat pe o grindă groasă de deasupra ușii și a-nceput să urle ca din gură de șarpe! Straja s-a speriat și a chemat ajutor. Voiau să vadă ce se întîmplase cu Andriușka: își ieșise din minți, ori își dădea sufletul? Descuiară ușa și intrară cu un felinar în hambar… Andriușka sări în cîrca ultimului care stătea cu arma în mînă, în prag îl doborî, apoi o zbughi în stepă. În urma lui strigau care mai de care: „Ține-l, pune mîna pe el!” — apoi bum, bum, focuri în beznă… Dar ia-l de unde nu-i. Parcă l-ar fi înghițit pămîntul. Și chiar în pămînt intrase: „Scapă-mă, dragul meu” — se rugase el, și pămîntul îl scăpase…
Dimineața, trebuia să plec la lucru. Mă sculasem în zori. Maică-mea întinde masa și-mi spune: „I s-a întîmplat ceva rău lui Andriușka”. Se aflase cum administratorul pusese laba pe Nastia, cum Șavrin îi rupsese colții, cum evadase noaptea și se ascunsese cine știe unde. Nimeni nu avea habar ce se mai întîmplase cu Nastia. La vestea asta se topi inima-n mine și plecai la lucru pierdut de tot. Mă gîndeam mereu ce-o să se întîmple și cum să-i viu în ajutor lui Andrei. Noi lucram în Cebenki, chiar la marginea ramificației. Mă dusei să inspectez al șaselea abataj. Pășeam îngîndurat prin galeria direcțională și deodată auzii glasul lui Andriușka Șavrin. Atît de mult mă gîndeam la el, încît glasul mă străfulgeră și încremenii. Cătam într-o parte și-n alta: colea era un canal vechi de aeraj. Făcui lumină, mă uitai — și iacătă-l pe Andriușka în carne și oase cum îmi făcea semn cu mîna. Mă uitai iar de jur împrejur — nimeni, micșorai lumina felinarului — și zdup în canal. În fundul canalului era o gaură care dădea în galeria de comunicație Ordînsk. Împreună cu Andriușka trecui pe acolo. Începui să-l întreb cum și ce fel, dar Andrei dădea numai din cap — n-avea timp: trebuia s-o scape pe Nastia, apoi și pe sine însuși — „Ei știu, — zicea dînsul, — că-mi ești prieten, or să te urmărească, așa că nu zăbovi mult pe aici. Spune-i lui Kostea Silaev (ăsta era al doilea prieten al lui) că vreau să-l văd la noapte, numai să nu-l zărească nimeni. Aduceți în rîpa de la Ordînsk, la izvorul dintre cei patru mesteceni bătrîni, cît mai multe de ale gurii — pentru cîteva zile. Acolo o să ne întîlnim și am să vă spun ce aveți de făcut mai departe. Tu sau Kostea să vă întîlniți neapărat astă-seară cu Nadejda, nevasta fierarului. Să încerce s-o vadă pe Nastia și să-i spună așa: Andriușka e teafăr și o să te scape curînd. Să nu-l lase pe nebunul acela bătrîn să-și facă pofta și să aștepte vești de la mine…” Rămăseserăm înțeleși. Mîncarea ce mi-o adusesem o dădui lui Andriușka și el se făcu nevăzut în hrubele din Ordînsk. Am ieșit tiptil din canalul de aeraj și m-am dus la abatajul meu. Nu-mi găseam rostul, tot chibzuiam cum să fac să-l văd pe Kostea. Spre norocul meu, aveam nevoie de niște pene noi iar fierăria noastră era lîngă Verhni-Ordînsk, unde lucra Kostea. Dădui fuga acolo. Și iar avui noroc: îl găsii pe Kostea, îi făcui semn cu ochiul, apoi îi povestii totul la repezeală… Ne înțeleseserăm ca pe Nadejda s-o vadă el. Noi aveam să ne întîlnim la cătunul strămutaților din Volkovo, unde trebuia să venim cîte unul. Cu inima ușoară mă întorsei la mină. Toți vorbeau numai de Andriușka și de Nastia. Vechilii și paznicii plecaseră călări în stepă să-l prindă pe Andrei. Dăduseră drumul și la cîinii de vînătoare.
Administratorul căzuse la pat — pesemne că Andrei îl altoise zdravăn. Făgăduise răsplată mare cui îl va prinde pe Șavrin. Un călăreț plecase anume la Kargak, să înștiințeze poliția, iar de acolo la Orenburg, la prefectul poliției, să ia mandatul de arestare al lui. Andriușka, să-l prindă și să-l pună în fiare.
Eu, de cum mă întorsei acasă, pregătii sacul și, ferindu-mă de maică-mea, băgai în el tot ce găsii de ale mîncării. Așteptai pînă adormiră toți, apoi plecai. Spre norocul meu, luna nu ieșise, noaptea era caldă și întunecată. Inima tremura în mine: mi-era teamă pentru Andriușka, nu știam ce i se putea întîmpla. Stepa era pustie și tăcută. Undeva, mai la o parte, auzii tropot de cai — erau pesemne cei ce-l căutau pe prietenul meu. O cărăruie îngustă mă duse pînă-n apropierea cătunului strămutaților de la Volkovo. De-abia zării pe coamă cătunul cel mare, că în tufișuri auzii un foșnet, și Kostea răsări ca din pămînt. Ducea și el un sac. O luarăm tiptil, ca doi lupi prin bezna de nepătruns. Coborîrăm în vîlcea, dar nu pe drum, ci pe după tufișuri, ca să fim mai siguri. Eram tare amărîți… Kostea îmi povestea în șoaptă cum fusese la Nadia. Cică se schimbase la față, pălise, dar îi făgăduise co să se ducă. Venise în fugă, pe înserat, cu sufletul la gură. Nu izbutise s-o vadă pe Nastia și să-i spună. Era tot sub lacăt. Din ce auzise vorbindu-se prin casă, Nadejda aflase că administratorul căzuse la pat, dar se jurase că de cum îi trece, o să-l caute el singur pe Andriușka și o să-i plătească cu vîrf și îndesat că-l schilodise…
În vreme ce Kostea îmi spunea toate astea, ne apropiarăm de locul cu pricina. De la izvor o luarăm spre dreapta, aici era un loc curat, nisipos, înconjurat de tufe de salcie, iar mai sus — o coamă mică năpădită de iarbă, cu patru mesteceni bătrîni. Ne așezarăm sub mesteceni. Nimic nu clintea. Țipai ca o cucuvea. Trăsei cu urechea, apoi strigai din nou. Și deodată răsări Andriușka în fața noastră ca din pămînt. Ne și speriarăm, atît de pe neașteptate se ivise. I-am povestit totul de-a-fir-a-păr. Andrei chibzui, apoi zise: „Iată ce e dragii mei prieteni: Voi sînteți singura mea nădejde. Dacă voi n-o să mă ajutați, m-am dus pe copcă, iar dacă s-a isprăvit cu mine, e vai și amar de Nastia: administratorul o dă gata. Dacă vreți să ne ajutați, trebuie s-o faceți fără zăbavă. Întîi să vă arăt locul unde nu numai Afanasiev, dar nici dracul nu m-ar găsi. Acolo să aduceți un cojocel sau vreo pătură, o putină cu apă și straie femeiești… Țidula asta s-o dați lui Ricard, la administrația din Voskresenski. Să i-o dați în mînă și să așteptați răspunsul pe care să mi-l aduceți aici — am să vă arăt unde să-I puneți. Acum, știți unde-i vechiul izvor de lîngă fermă? Acolo-i o mină mare, la suprafață, iar în ea sînt cîteva galerii de coastă mici și prăbușite. Galeria mijlocie duce la mină, mina o ține tot la dreapta, spre gropile de la suitori, care-s chiar în vîlceaua Ordînsk, printre tufișuri. Să pătrundeți prin mina aceea și să curățați printr-o suitoare drumul în afară. Dar, băgați de seamă, pămîntul să-l aruncați înăuntru. Spuneți-i Nadejdei că, poimîine seara, o aștept la crîngul de la Zaovrajie — pentru ea e nimica toată să ajungă acolo. Voi să veniți tot acolo, de cum ați isprăvit totul. Numai biletul meu neapărat să-l duceți lui Ricard mîine în zori, iar pe seară — răspunsul.” Deodată Șavrin tăcu și prinse a trage cu urechea. Trăgeam și noi — Kostea și cu mine. Jos, în vîlcea, tropăiau cai. „Ei, prieteni, trebuie să ne ascundem, doar mă caută” — șopti Andriușka. Mă luă de o mînă, eu îl luai pe Kostea și intrarăm în tufiș, luînd și sacii cu noi. După tufiș era o galerie de coastă, veche și mare — Ordînsk. Avea o gură largă și înaltă, de puteai intra călare în ea. Dar galeria era scurtă și fără ieșire… „Încotro, Andriușka? — șoptii lui Șavrin. — Fără doar și poate că o să-și bage nasul în galerie — pesemne că de asta au și venit”… — „Sigur că o să-și bage nasul… Grăbește-te, i-am simțit prea tîrziu, ne-am lungit la vorbă”… Și-ntr-adevăr, de sub pămînt se auzeau copitele cailor, tropăind aproape de tot… În galeria de coastă — știam bine — erau trei suitori. Cea din mijloc era mai lungă de vreo opt stînjeni. Acolo ne duse Andriușka. La capăt o transversală mică; în părți, suitori oarbe. Sărim în suitoarea din stînga. Andriușka șoptește: „Sus, deasupra capului, e o nișă îngustă, adîncă numai de doi arșini și lată de mai puțin de un arșin. La capătul nișei, iar o suitoare, cu care se termină galeria Ordînsk. Întindeți mîinile înainte, săltați-vă sus, trageți picioarele — apoi puteți sta chiar și în picioare.” Făcurăm întocmai, de altfel era și timpuclass="underline" în vîlcea se și auzeau voci. Acuma, să-ți explic cum era înăuntru: suitoarea era chiar deasupra nișei, mergea în sus și apoi se întorcea peste galeria de coastă. Era tare îngustă așa că ori de unde ai privi, nu vedeai nimic de jos. Ne-am cățărat cu toții. Andriușka împinse doi bolovani mari, le dădu drumul în făgaș și-i acoperi astfel capătul. Chiar dacă ar fi știut drumul cineva, tot n-ar fi putut pătrunde. De la nișă înapoi, suitoarea era mai largă; ne-am așezat toți trei lîngă deschizătură și trăgeam cu urechea. Într-adevăr, ceilalți intrară în galerie, cotrobăiră peste tot, acum se apropie de abatajul nostru. Uite o luminiță printre bolovani — cineva apropiase luminarea chiar de abataj. „Va să zică nu e nici o galerie de circulație?” auzirăm pe cineva întrebînd, dar nu-i recunoscurăm glasul. În schimb îl recunoscurăm pe Rîbin, meșterul de la Pokrovski care răspunse: „Uită-te singur. Cunoaștem fiecare suitoare, ce, nu vezi?” Noi nu mai suflam și ne făceam unul altuia semne cu coatele, în sfîrșit, musafirii nepoftiți plecară; scăpărarăm o cremene și aprinserăm o lumînare. Andrei ne călăuzi spre adăpostul lui. După cum văzurăm acolo erau minele mari din Ordînsk. Nimeni nu avea habar de ele. Știți cum era la cei din Ordînsk — galerii de circulație înguste, fără susțineri, ca niște burlane, care coborau pieziș pînă la o lucrare mare, unde cei din Ordînsk exploatau cîte un cuib bogat de minereu. Aici se aciuise Andriușka. Apoi el ne arătă drumul de acolo pînă la mina Staro-Ordînsk — iaca, pînă la sala asta mare, în care ne aflăm noi amîndoi.