Lucrarea cea mare Ordînsk era ca o odaie mare pentru oaspeți, doar ceva mai scundă. La mijloc cei din Ordînsk puseseră plăci netede de gresie tare. Pe ele am așezat merindele din saci, lumînările, amnarul; tot aici ne-am înțeles să aducem și biletul. Cu asta — gata. Ne-am tîrît în sus, pe burlane, am ajuns la galeria de coastă, am scos bolovanii și am ieșit afară. Andriușka a închis din nou intrarea în urma noastră. Am tras cu urechea — nimeni, nimic. Și tulea acasă, fără să ne mai uităm înapoi! Am ajuns noaptea și am mai avut și timp să dormim… Ehei, și noi, Vasilîci, ne-am odihnit. Destul cu poveștile, hai să ieșim.
Stiva de lîngă peretele de sus al sălii, lîngă care șezusem se înălța mereu. De pe ea puturăm urca pe o treaptă din perete. Mai sus găsirăm un făgaș îngust, de pe care, proptit în spate și-n picioare, mă cățărai pe a doua treaptă, foarte îngustă, aproape de tavanul camerei. Fui nevoit să mă culc pe o rînă, cu fața spre perete, și să mă tîrăsc vreo trei-patru metri spre stînga, către galeria tubulară din vremuri străvechi. În galeria aceea mă putui, în sfîrsit, propti ca lumea și-l trăsei cu funia pe Polenov. Nu mă mai putui întoarce și mă tîrîi mai departe cu picioarele înainte. În urma mea, suflînd din greu, se tîra Polenov. Afurisita hrubă se ridica cu încăpățînare tot mai sus și ai fi zis că n-are capăt. Începusem să cred că oasele coatelor îmi ieșiseră afară, cînd, deodată, picioarele își pierdură reazimul și sării ca un broscoi pe o podea netedă. Asta era odaia cea mare de oaspeți de sub pămînt unde se ascunsese acum șaptezeci de ani Șavrin. Pereții netezi, caracteristici unei lucrări miniere din epoca bronzului, erau ovali, tavanul se transforma într-o cupolă, iar vatra se afunda ca o cupă. Zării pietrele netede din mijlocul camerei, despre care îmi vorbise meșterul. Examinai camera și descoperii două tîrnăcoape de bronz, roase de vreme și mai multe lingouri de cupru. Tîrnăcoapele, un lingou, cioburile unui vas și un craniu găsit într-o galerie transversală învecinată le-am trimis mai tîrziu Muzeului Rus din Leningrad. Meșterul, cu felinarul în mînă, cotrobăia pe jos, bolborosind ceva neînțeles.
— Uite, Vasilîci, vezi? — spuse el și lumină cu felinarul în spatele unui bolovan cît toate zilele. Deslușii o putinică de stejar înnegrită, dar bine păstrată. — Ăsta-i butoiașul cu apă. Kostea l-a adus tîrîș, uite și custura lui Andriușka… Bătrînul ridică de jos o frîntură ruginită de cuțit și o băgă cu grijă în buzunar. — Toate au rămas așa, de parcă s-ar fi întîmplat acum un an… Chiar la lumina sărăcăcioasă a felinarului văzui ce tinerește sticliră ochii bătrînului. — Ehei, viața de muncă! A trecut de parc-ar fi fost o zi…
Îmi dădui seama că Polenov n-avea chef să se grăbească. Cu felinarul în mînă făcu înconjurul întregii camere, apoi se așeză pe o piatră, fără să mă bage de seamă. Mă folosii de acest prilej ca să examinez amănunțit camera și cîteva galerii. Polenov mă chemă apoi să ne continuăm drumul și din nou începurăm a ne tîrî prin galeriile strîmte, tubulare. Urcam treptat din ce în ce mai sus, îndreptîndu-ne în același timp neabătut spre sud-sud-est. Nu ne veni să credem cînd în fața noastră apăru în locul flăcării roșietice a lumînărilor care ne fusese atîta timp singura lumină în bezna subterană, o pată albăstruie, mult mai tare. Pata crescu, lumina deveni tot mai vie, și iată-ne, cu un sentiment de nespusă ușurare, stingînd și băgînd în buzunare luminările.
Un stîlp de lumină pală se înălța deasupra găurii pătrate de la capătul galeriei. Băgai picioarele în gaură, îmi dădui drumul cu hotărîre în ea și mă oprii în pragul făgașului de sus al abatajului, mă răsucii pe altă parte, îmi dădui iarăși drumul și mă pomenii pe talpa abatajului. Îl ajutai pe meșter să coboare și amîndoi, poticnindu-ne, străbăturăm în fugă cei cincisprezece metri care ne mai despărțeau de lumina aceea albastră tot mai strălucitoare. Dădui nerăbdător la o parte crenguțele dese ale tufișului de la intrare și, îmbătat de oceanul de aer proaspăt cald, și orbit de lumina care-mi lovea dureros ochii, nu-mi putui stăpîni un strigăt de bucurie. Mă întorsei spre Polenov, încredințat că bătrînul cel aspru avea să rîdă de mine. Dar și pe chipul lui strălucea un zîmbet de fericire, și el se bucura de splendoarea luminoasei și nemărginitei lumi. Soarele la nămiezi ne întîmpina cu o căldură drăgăstoasă. Foșnetul lin al unei adieri primăvăratece suna în urechile noastre aidoma unor aclamații triumfale. Douăzeci și nouă de ceasuri stătusem în bezna și-n tăcerea mormîntală a minelor.