— Ei, drăcie! exclamă Nikitin. Dar avem amonal! Dinamitarea gurii unui izvor nu dă întotdeauna rezultat, totuși trebuie să încercăm! Uitasem cu totul… Trebuie să încercăm imediat! și paleontologul, înviorat, grăbi pasul. Am să pun încărcătura maximă.
…Un bubuit ca de tunet sfîșie tăcerea seculară a piscurilor. O trombă înaltă de praf țîșni deasupra izvorului și, cîteva clipe mai tîrziu, ceva se nărui în munți cu un huruit înfricoșător. Membrii expediției se năpustiră spre izvor și se apucară în grabă, fără vorbă, să-l curețe de fărîmele de rocă. Tăcerea se așternu și mai adîncă în momentul în care Nikitin și Miriam, aplecați din șale, începură să măsoare debitul apei. Conducătorul expediției se îndreptă deodată și strigă:
— Mulțumesc, Miriam. Apucă mîna fetei și i-o strînse cu putere.
— Sus cu Miriam! strigară toți în cor.
Fata țîșni ca o săgeată, tupilîndu-se în spatele șoferului-șef. Acesta, îndreptîndu-și umerii puternici, rosti amenințător:
— Nu vă dau voie!
— Ei, ce e cu asfaltul dumitale, Miriam? întrebă voios Nikitin.
— Am găsit un zăcămînt foarte interesant, Serghei Pavlovici. Dar nu-i asfalt, ci un fel deosebit de bitum, foarte dur.
— Aș fi și eu curios să-l văd. Vrei să mi-l arăți mîine? Iar acum, te rog, să faci cunoștință și cu succesele noastre.
Cîmpia era acum presărată peste tot cu mușuroaie de pămînt. O trîmbă de fum se înălța din niște vreascuri pe care fierbea clei subțire de tîmplărie. Martin Martînovici, numai în chiloți, aproape negru de tare ce se bronzase, impregna de zor cu clei oasele sfărîmicioase. Mai spre mijlocul cîmpiei lucrau alții. O bucată mare de pămînt, curățată de roci, era înconjurată de șanțuri adînci. Doi muncitori, înarmați cu niște cuțite cît toate zilele, scormoneau grijuliu gresia sfărîmicioasă, împărțind blocul săpat în trei părți. Marusia curățise un craniu, și acum turna șellac [5] peste părțile vătămate.
Nikitin o călăuzi pe Miriam spre cei doi muncitori și fata văzu, cu uimire, la suprafața blocului scheletul unei reptile enorme. Zăcea pe o coastă, cu coada lungă ghemuită, cu labele posterioare, masive, încrucișate. Vertebrele, coastele și chiar micile copite boante purtau cifre însemnate cu grijă. Craniul colosului, lung de vreo doi metri, se transforma spre ceafă într-un enorm guler osos, plantat cu spini tociți. Orbitele erau străjuite de două coarne lungi și piezișe, un al treilea era înfipt dedesubtul orbitelor, iar botul se termina cu un cioc enorm.
— Asta-i un triceratops — un dinozaur ierbivor, cu trei coarne, bine înarmat împotriva animalelor de pradă, explică Nikitin. Scheletul s-a păstrat în întregime: îl împărțim în trei părți, pe care le vom fixa cu cadre solide — paleontologul arătă spre niște grinzi mari — le vom acoperi cu gips și le vom transporta ca pe niște monoliți masivi pînă în laborator, unde o să le curățăm definitiv de rocă.
— Cum trebuie să fi arătat animalele de pradă, dacă împotriva lor erau necesare astfel de arme de apărare?! exclamă Miriam.
— Animalele de pradă! Iată un exemplu, și paleontologul alese dintr-o cutie un dinte turtit, cu vîrful îndoit, crestat mărunt pe muchii, lung de vreo cincisprezece centimetri. Iată un tiranozaur, regele reptilelor, gigantul care umbla pe picioarele posterioare… În curînd vom muta săpăturile chiar la poalele munților, continuă savantul. Acolo, Martin Martînovici a găsit nu mai puțin de trei schelete de dinozauri testacei, cu cuirasă osoasă acoperită cu țepi. Adevărate tancuri, atîta doar că nu au tunuri, spre deosebire de cele moderne, care sînt o armă de atac. Un ierbivor se poate numai apăra, se ascunde după cuirasă, sau își scoate coarnele, dar nu atacă.
Înainte de a ajunge la trecătoarea răsăriteană, Miriam coti spre stînga și-l conduse pe Nikitin de-a lungul poalelor munților printre stînci.
În fața paleontologului și a tovarășei lui de drum se înălță, deodată, un perete de un negru-roșiatic, despicat în două de o trecătoare îngustă, ca urma loviturii unui paloș gigantic. De ambele părți ale crăpăturii se înălțau două turnuri de piatră, cu stînci ce atîrnau sus de tot, amenințător, deasupra trecătorii.
Aceste chei erau drepte ca țeava unei puști, cu pereții netezi de parcă ar fi fost șlefuiți înadins. Miriam și Nikitin le străbătură (nu erau prea lungi, doar cîțiva zeci de pași) și se treziră într-o vîlcea spațioasă, străjuită din toate părțile de stînci abrupte. Partea opusă cheilor descria un semicerc regulat, în mijlocul căruia trona un cub enorm de blocuri turtite, probabil nu de mult surpate; pe suprafața lui oblică strălucea o enormă oglindă neagră. Paleontologul căta de jur împrejur cu uimire.
— Aici e zăcămîntul de asfalt, spuse molcom Miriam, mai bine zis de bitume. Bitumele sînt localizate și uniform stratificate în gresii dure, feruginoase, sedimentate probabil de vînturi, ceva în genul vechilor dune. Cînd am aruncat în aer izvorul, aici stîncile s-au surpat și au dat la iveală un strat proaspăt de bitume fosilizate. Suprafața lor netedă încă nu a fost alterată de curenții de aer și lucește ca oglinda.
— În ce perioadă crezi că s-au depus bitumele și gresia? întrebă repede paleontologul.
— Cam o dată cu oasele dinozaurilor, răspunse Miriam. Toate acestea s-au acumulat, aici, în vîlcelele munților preistorici, și s-au păstrat aproape intacte.
Nikitin aprobă cu o mișcare a capului și se lăsă pe nisipul scîrțîitor, cu bobul mare. Fata se așeză în fața lui, în atitudinea-i preferată, cu picioarele ghemuite.
Deși valea era închisă din toate părțile, ca o căldare, nu era prea cald. Se așternu o tăcere nefirească. După cîteva minute, urechea lor prinse clinchetul abia perceptibil, ca al unor clopoței de cleștar, al ierburilor uscate ce creșteau ici, colo pe fundul acestei căldări naturale. Nikitin auzea pentru prima oară în viață chemarea lor tristă și se uită mirat la Miriam. Fata plecă fruntea și duse un deget la buze. Curînd, clinchetul slab, fantomatic, se împleti cu acorduri rare de harfă, nespus de îndepărtate și grave — glasul tufișurilor care tiveau poalele stîncilor.
La auzul acestei muzici a pustiului, abia perceptibil, Nikitin căzu pe gînduri.
Ierburile psalmodiau, îmbiindu-te să scrutezi adîncurile firii, povestindu-ți despre acel ceva tainic care, de obicei, scapă conștiinței noastre, tocite de obiceiuri înrădăcinate, și care numai rareori se dezvăluie în adevărata-i înfățișare.
Nikitin se gîndea că natura este neasemuit mai bogată decît ne închipuim, dar că n-o poți cunoaște nepregătit. În strîns contact și totodată în neîncetată luptă cu natura, omul îi pătrunde adînc tainele cele mai ascunse. Dar numai dacă sufletul îi rămîne limpede și curat, ca un instrument muzical bine acordat, el vibrează la zvonurile firii.
Își ridică încet privirile și văzu ochii fetei ațintiți asupra lui. Paleontologul se ridică stingherit și glasul său, ce i se păru prea aspru, acoperi chemarea dulce a ierburilor:
— E timpul să mergem, Miriam!
Fata se ridică fără o vorbă.
Porniră. Nikitin nu se mai sătura privind această vîlcea cufundată în tăcere.
— De ce nu mi-ai vorbit pînă acum de acest colț de rai? o dojeni el.
— Erați absorbit de treburi, răspunse încet Miriam.
— Chiar mîine voi muta tabăra la poalele turnurilor de piatră, hotărî Nikitin. În definitiv, principalele săpături se vor face în apropiere.
5
rășină a unui arbust din India, se dizolvă în alcool, obținîndu-se un lac rezistent. (Nota red. ruse)