Profesorul strînse cu plăcere mîna aviatorului cu aspect atît de plăcut… Da, desigur, producea o impresie plăcută.
Schimbară cîteva cuvinte, din cele obișnuite între proaspăt cunoscuți, dar fata îi întrerupea nerăbdătoare:
— Boris, dumneata nu înțelegi că dacă există cineva în stare să-ți explice minunata descoperire, acela nu poate fi decît Konstantin Arkadievici?!
Tustrei se pomeniră acasă, la profesor, și aviatorul începu să povestească de-a fir-a-păr ultima-i călătorie. Chiar de la început, istorisirea trezi la omul de știință cel mai viu interes.
Cu două luni și jumătate în urmă, tînărul hidroaviator, Boris Andreevici Serghievski, care deținea un post de comandă însemnat, primi o misiune de foarte mare importanță. Mai tîrziu, cînd vor putea fi date în vileag lucrurile asupra cărora deocamdată trebuie să păstrăm tăcerea, asemenea acte vor intra, fără îndoială, în istorie, ca pilde de curaj nemărginit din partea executanților și de înțeleaptă clarviziune din partea conducătorilor.
Boris Andreevici trebuia să pornească într-o cursă lungă fără escală, cu o încărcătură extrem de importantă, de a cărei sosire în cel mai scurt timp la destinație depindeau multe, în condițiile complicate ale războiului antifascist.
Ziua încețoșată se potrivea prea bine cu atmosfera apăsătoare în care trăiau de la un timp. Casele scunde ale cătunului se pierdeau printre molizii înalți și întunecați. Peste tot — cioturi proaspăt retezate. Nori groși acopereau cerul și coborau atît de jos, incît treceau pe lîngă vîrfurile arborilor, lăsînd ici-colo aninate zdrențe fără formă. Mirosea a mucegai acru ele pădure, sub tălpi pămîntul mlăștinos mustea, covorul gros de mușchi se afunda la fiecare pas, înăbușind orice zgomot. Pașii deveneau sonori numai pe pista de beton, de un cenușiu murdar, împestrițată ici-colo de inelele multicolore ale petelor de ulei.
Serghievski îmbrățișa cu o privire mulțumită aparatul lui, care se și îndrepta spre start. Era un avion de pasageri de mare altitudine; ferestruici străpungeau într-o parte și-n alta fuzelajul gros, care se termina în față cu un con plin, tăiat în partea superioară de geamul cabinei piloților. Aripile lungi, ridicate puțin în sus, aveau fiecare cîte două motoare, apărate prin cercuri late de duraluminiu lucios. Elicele lor, cu trei pale, se învîrteau încet. La spate, avionul sfîrșea cu o cîrmă foarte înaltă. În zaua-i strălucitoare de argint aparatul era de o provocatoare frumusețe, ca un albatros neînfricat.
Personalul de comandă al aerodromului veni să-l petreacă. Serghievski privi fețele grave și marțiale ale celor ce-l petreceau și se uită zîmbitor la ceas. Totul era gata. Ultimele fumuri trase cu nesaț — și țigara zbură într-o băltoacă. Serghievski se apropie cu pași hotărîți de avion.
Tensiunea, grijile unei pregătiri minuțioase și îndelungate — toate-l părăsiseră ca prin farmec: venise momentul acțiunii. Răsuflînd ușurat, pilotul aruncă o privire spre cerul posomorit. Colo sus, deasupra norilor, la altitudinea nespus de mare unde avea să-l poarte „Albatrosul”, lucea soarele de vară…
Cîteva ordine scurte, ușile ermetice se închid — robinetul egalizatorului de presiune, verificat de telegrafist, fîsîie slab, și totul se pierde în vuietul asurzitor al motoarelor de 1 000 cai-putere.
„Albatrosul” argintiu, de 20 de tone, se desprinde ușor de pe sol, supunîndu-se ascultător mișcărilor abia perceptibile ale mîinii pilotului și aproape în aceeași clipă fu înghițit de oceanul de nori. Giroorizontul de pe cadranul cenușiu al pilotului automat indica o înclinare puternică; acele altimetrelor urcau mereu. Ceața care învăluia ferestrele începu deodată să devină trandafirie, păli și, în sfîrșit, prin geamurile înclinate țîșni lumina strălucitoare a zilei. Stratul gros de nori fusese străpuns.' Dedesubtul avionului se îngrămădeau haotic piscuri imaculate, în fața cărora păleau zăpezile alpine, se căscau prăpăstii amețitoare, fumurii. La 7 000 de metri, Serghievski luă capul la compas, reduse turația motoarelor pentru cursă și cuplă pilotul automat.
Pilotul secund, Emelianov, care ocupa scaunul din dreapta, își scoase casca de ascultare și, încrețindu-și fruntea înaltă, pleșuvă, încercă să slăbească arcul strîns prea tare. Ofițerul de bord din spatele lui Emelianov răsfoia pe îndelete un ghid.
Serghievski se lăsă pe spătarul scaunului confortabil, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire asupra aparatelor de bord. În fața avionului se întindeau mii de mile de zbor peste ocean, înainte ca pămîntul străin, dar ospitalier, să se aștearnă sub aripile lui. Ceasul de deasupra fantei geamului central indica ora opt. Încă vreo treizeci de minute și vor pătrunde în regiunea periculoasă. Acolo, pe bolta calmă, azurie, gonesc în căutarea pradei avioanele de vînătoare nemțești. Deși „Albatrosul”, avion de mare altitudine, era înarmat cu patru mitraliere, o întîlnire cu agerii „Messeri” [58] era, totuși, primejdioasă…
Serghievski nu se gîndea la el, ci la prețioasa încărcătură din spate, din cabină. În vremea asta, tovarășii lui își vedeau liniștiți de treabă, fără să discute sau să-și facă semne unii altora, ca și cînd s-ar fi înțeles să nu-și vorbească pînă ce nu vor străbate zona primejdioasă. Cel mai îngîndurat părea mecanicul, care urmărea puzderia de ace ale aparatelor sale.
„Albatrosul” gonea cu mare viteză. Motoarele huruiau uniform, liniștitor. Stratul gros de nori atîrna ca și mai înainte între pămînt și avion. Din cînd în cînd apăreau în el spărturi adînci și întunecoase, cu marginile zdrențuite. Prin ele zăreau pămîntul, îndepărtat, nepăsător față de cei din avion, pămîntul care, de la o înălțime atît de mare, părea o cîmpie fumurie și netedă, fără nici un fel de pete.
Trecu o oră, apoi încă una. Avionul pătrunsese în inima zonei primejdioase, din nefericire atît de întinsă. Mitraliorii își încordară ochii pînă la durere, iscodind albastrul curat al cerului și albul norilor. La ora 10 și 29 minute Serghievski se îndreptă în scaun, strînse puternic manșa și strigă:
— Atenție! Trei avioane inamice!
Departe, în fața unui povîrniș buclat și alb de nori, apăruseră trei puncte negre. Setea de luptă îi uni pe toți cei din cabina spațioasă, ermetic închisă, într-un singur colectiv. Emelianov, care privea prin binoclu, zise deodată ironic:
— De ăștia nu ne e frică, Boris!
Din nou, miile de cai-putere și miile de rotații zguduiră avionul. Acul, indicînd viteza ascensiunii, țîșni spre dreapta, iar vitezometrul oscilă spre stînga. Avioanele inamice se apropiară, răsfirîndu-se în părți. Serghievski încetă ascensiunea și aparatul se năpusti înainte, cu viteza obișnuită, lăsînd de căruță urmăritorii hulpavi, care încercau zadarnic să-l ajungă.
Cîmpul alb al norilor, care părea mai puțin accidentat și era acum foarte jos, se destrămă în gigantice bucăți de vată. Printre ele se întrezărea oceanul, ca o foaie palidă de staniol, iar la stînga — pămîntul, mai negricios decît apa, dar ca și aceasta, bizar crestat.
Avionul se îndepărta tot mai mult. străbătînd zona periculoasă. Ruta fu modificată. Serghievski viră spre sud și mări viteza. Încă puțin și avionul avea să se piardă deasupra oceanului, lăsînd în urmă raza de acțiune a inamicului. Întinderile nemărginite ale oceanului parcă stinghereau prin monotonia lor apăsătoare zborul avionului. De la înălțimea de șapte kilometri nu vedeau valurile; suprafața mată, strălucitoare a apei părea bombată. În față zăriră un front de nori, care făgăduiau o schimbare în zborul lor liniștit. Dar schimbarea se produse mai curînd decît se așteptau.