Străbătuseră mai mult de trei mii de kilometri, cînd, deodată, în văzduh apărură iarăși puncte negre amenințătoare, iar jos, departe de tot, zăriră siluetele minuscule ale unor vase de război. Două avioane inamice, cu boturile înălțate, începură ascensiunea, un al treilea rămînea în față, mai la o parte, la marginea unui nor alungit și compact. Timpul parcă și-ar fi curmat mersul.
Cele ce urmară se petrecură într-o clipă de o extremă încordare. Pocnetele rafalelor înfundate ale mitralierelor, care biciuiră avionul de-a curmezișul fuzelajului de-abia răzbătură prin zgomotul motoarelor.
Serghievski înclină aparatul și-l repezi brusc spre stînga. În aceeași clipă hămăiră mitralierele lor din cele două turele. Încă un viraj — și de-abia apucară să vadă pe fereastră un „Messerschmidt” căzînd pe-o aripă; apoi „Albatrosul” se năpusti în jos, cu vuiet tot mai sfîșietor, în picaj redus, apropiindu-se cu gîndul de cel de al treilea avion inamic. Din nou lătrară mitralierele; prin fața lui. Serghievski trecu ceva fierbinte, în toate părțile țîșniră cioburi — și „Albatrosul” se scufundă în aburul lăptos.
Serghievski simți izbindu-l în față un curent de aer rece atît de puternic, încît i se păru un corp solid; înțelese că în botul avionului se produsese o spărtură. Aparatul gonea mai departe, prin norul de nepătruns, motoarele își continuau cîntecul biruitor dintotdeauna. Deodată, o rază strălucitoare de soare îi izbi în față, vestindu-le primejdia unui loc descoperit. În față însă zăriră un alt zid de nori. Încă o dată, și încă o dată apăru și dispăru soarele, pînă ce avionul se afundă definitiv în stratul de nori, gros de cîțiva kilometri, care plutea, dispre vest, sus de tot, deasupra oceanului. Zborul uniform se transformă într-un mers săltăreț și nesigur; văzduhul era neliniștit, parcă ar fi vrut să arunce de pe umeri povara de mai multe tone a navei.
Corpul lui Serghievski, care se contractase de efort, se destinse. Redresă avionul, aruncă o privire asupra compasului giroscopic și încremeni: toată partea superioară a tabloului de bord nu mai era decît un talmeș— balmeș de metal sfîrtecat. Serghievski se întoarse. Probabil că un snop de gloanțe perforante și brizante spărsese partea din față a cabinei, trecuse mai departe — printre cei doi piloți — și izbise la bază stîlpii turelei, unde era instalația de radio. Radiotelegrafistul zăcea peste frînturile aparatului, cu obrazul în mîini. Mecanicul, fără să se sinchisească de sîngele ce-i curgea din umăr, stingea cu un aer preocupat bucățile fumegînde, iar pilotul secund Emelianov își pipăia încruntat brațul prin mîneca sfîșiată a salopetei. Urechile începeau să le vîjîie, piepturile se crispau din lipsă de aer: în cabina găurită presiunea scăzuse la nivelul aerului rarefiat al marii altitudini și nu se mai puteau menține mult timp la această înălțime fără baloane de oxigen.
În timp ce tovarășii săi astupau gaura largă din botul avionului și pansau pe răniți, Serghievski, căpătînd convingerea că stratul de nori atinge o altitudine la care un avion cu cabina spartă nu se poate menține, începu să coboare.
Situația „Albatrosului” era serioasă: principalele aparate de zbor fuseseră distruse, instalația de radio nu funcționa. Fără soare, deasupra oceanului lipsit și el de puncte de reper, asta însemna aproape zbor fără vizibilitate. Mecanicul punea la punct busola magnetică, scăpată ca prin minune, iar Serghievski visa la simțul de orientare al păsărilor. Ce simț deosebit le călăuzește în timpul lungilor lor zboruri pe ploaie și ceață deasupra apelor? Oare acest simț nu s-ar putea dezvolta și la omul devenit pasăre?
Busola cu ac magnetic, în pofida deviației vizibil modificate după o zguduitură și deplasare atît de puternică, indica, cel puțin în limitele unui sfert de orizpnt, direcția fără care cea mai desăvîrșită pricepere de a zbura fără vizibilitate devine un joc primejdios și înșelător…
În jur se așternea întunericul. Începea furtuna. Afară, pe geamuri, șuruia apa; rafalele de ploaie biciuiau avionul, spuma diafană a ceții cedă locul unei pînze de apă tulbure, cenușii. Emelianov, împreună cu ofițerul navigant, pierzînd nădejdea de a mai pune la punct instalația de radio, începură să scoată și să monteze pe cea de rezervă. Mecanicul, balansînd în scaunul din dreapta, se străduia să repare aparatele de bord rămase intacte, dar care nu funcționau.
Se întuneca din ce în ce mai tare. Avionul era zguduit de șocuri bruște. La 200 de metri altitudine, ferestrele se luminară: aparatul ieșea din nori. Încă 50 de metri — și zăriră jos coamele albe, șerpuitoare ale valurilor. Oceanul era frămîntat. În spațiul strimt dintre norii mohorîți și valurile înalte cît casa, avionul își croia drum ca un albatros adevărat, cu o surprinzătoare forță. Mașina era legănată și aruncată de colo-colo, sfărîmăturile și obiectele care nu erau bine fixate se rostogoleau prin cabină.
Vîntul, pe care nu-l auzeau din cauza motoarelor, se năpustea sălbatic, în rafale, asupra avionului, lunecînd neputincios pe aripile netede, lustruite, care vibrau. Avionul fusese admirabil conceput, putea să și amerizeze, dar pe o vreme ca asta, în zvîrcolirile furioase ale valurilor uriașe, o amerizare i-ar fi fost fatală. Altceva însă îi preocupa pe piloți: calculai-ea atît de complicată a erorilor posibile din cauza unei busole nesigure, deriva navei aeriene, consumul de combustibil…
Serghievski îl lăsă pe Emelianov să conducă singur (rana pilotului secund era neglijabilă) și, împreună cu ofițerul navigant, se aplecă deasupra hărților întinse. Stația de radio de rezervă, cine știe de ce, nu voia să funcționeze, iar radiotelegrafistul, serios rănit, nu putea fi de nici un folos piloților. Ziua era pe sfîrșite, deasupra oceanului se lăsa o ceață groasă — și căștile se încăpățînau mai departe să rămînă mute!
— Dați-mi harta engleză 2927! ordonă Serghievski.
Liniile dințate, albastre și roșii, ale furtunilor și alizeelor se încrucișau cu săgețile de pe rețeaua de pătrățele a hărții. Calculele nu erau suficient de precise: aparatele de bord, care rămăseseră intacte, le dădeau prea puține indicații. Totuși, acolo, departe, țărmul ospitalier se întindea pe mii de mile. Nu putuseră să se abată atît de mult, spre sud sau spre nord, ca să nu mai dea de el. Cîntărind bine totul, Serghievski se calmă.
Două becuri din plafonul cabinei luminau viu cadranele sparte ale aparatelor. Oceanul fu înghițit de întuneric și nu-i puteai decît ghici prezența amenințătoare, în spatele lor rămăseseră mii de kilometri din pustiul de apă. Totuși, jos, sub ei, rămîneau valuri, numai valuri — veșnica răsuflare a nețărmuritului ocean.
Zburau așa mai mult de 12 ore și cu toate că lupta și furtuna îi întîrziaseră, ținta trebuia să se fi apropiat simțitor.
Timpul se scurgea agale, mult mai încet decît acele care indicau consumul de benzină. În rezervoarele avionului erau trei tone și ceva de benzină, dar aceasta reprezenta mai puțin de jumătate din rezerva inițială. Consumul de combustibil era prea mare; vîntul din față împiedica avionul să zboare cu viteza necesară.
Serghievski căuta să se liniștească, zicîndu-și că tot nu-i nimic de făcut; cel mai bun lucru era să zboare, să zboare mereu. Ce-o fi mai tîrziu, o să vadă. Starea atmosferică nu-i îngăduia să determine poziția avionului; zona furtunii rămăsese în urmă, dar norii înalți ascundeau stelele. Împărăția nopții n-avea hotare, iar pentru gînduri negre rămînea un timp obositor de lung. După 19 ore de zbor nici urmă de lumini, de țărm!