Își dădură seama că de vină fusese nu numai furtuna, care întîrziase avionul, dar și devierea de la direcție. Serghievski viră puțin spre nord. sperînd să reducă presupusa deviație spre sud.
Motoarele funcționau ireproșabil, ca în prima oră de zbor, deși făcuseră pînă acum 3.500.000 de rotații. Le mai rămînea o jumătate de tonă de benzină.
Zorile veniră repede. Văpăile soarelui aprinseră jumătatea oceanului din spatele avionului. Dimineața străvezie părea dătătoare de speranță și bucurie. Dar acele indicatoarelor de benzină se tîrau mereu spre stînga, spre semnul înspăimîntător pentru un pilot — cercul alb al unui zero cu dungă groasă, care spunea în limbajul lui simplu și teribiclass="underline" Combustibilul s-a terminat!
Dacă nu vedeau uscatul? Era absurd și totuși pămîntul se încăpățîna să nu se arate. Încă puțin și uriașa forță a motoarelor se va topi, elicele ce se învîrteau sălbatic vor încremeni și aparatul se va prăbuși neputincios. Valurile parcă-și așteptau prada: se înălțau lin și ritmic din adîncurile oceanului, încremenind o clipă înainte de a dispare, ca și cînd ar fi încercat să muște pîntecul atît de apropiat al avionului.
Soarele răsări de-a binelea, dîndu-le posibilitatea să se orienteze.
— Douăzeci și șapte grade latitudine! exclamă Serghievski. Ne-am abătut destul de mult spre sud… Dar mai importantă pentru noi este longitudinea. Da, stăm mai prost: aproximativ șaptezeci și nouă grade vest… Ei, tovarăși, pămîntul trebuie să se ivească!
Pilotul mai execută o ascensiune. Într-adevăr, abia vizibilă, aidoma coamei încremenite a unui val, apăru la orizont o panglică întunecoasă. Ochii injectați și obosiți nu se mai săturau privind-o. Emelianov ridică binoclul și Serghievski îl văzu răsuflînd ușurat. Panglica devenea tot mai întunecată și mai groasă. Marginea ei superioară căpătă contururi neregulate: zăriră coame pleșuve de munți sau de dealuri. Încă 20 de minute și horbota albă a valurilor, care tivea țărmul, deveni vizibilă cu ochiul liber. Motoarele vuiau asurzitor, înghițind ultimii litri de benzină. Urcau mereu, pregătindu-se pentru clipa hotărîtoare a unei aterizări forțate. Nu se putea ameriza lîngă țărm: valurile mari se sfărîmau de stînci negre, pătrundeau în crăpături, de unde se scurgeau înapoi șuvițe șerpuitoare de spumă.
Peste linia albă a valurilor ce izbeau malul se ridicau trepte colțuroase, un covor verde acoperea văile puțin adînci și poalele desfăcute în evantai ale unor chei. Nici aici nu zăreau loc potrivit pentru aterizare. În spatele munților de pe litoral solul cobora și, cît vedeai cu ochiul, era acoperit cu păduri de nepătruns. Pe alocuri luceau, ca oglinda, mlaștini. La dreapta, departe spre nord, prin licărul valurilor, întrezăriră un promontoriu îngust pe care ghiciră o ridicătură albă, durată de mîna omului — probabil turnul unui far.
Serghievski vedea bine arborii de pe țărm. Erau palmieri. Acele indicatoarelor de benzină oscilau la zero; tovarășii săi lucrau din răsputeri la pompele de mînă, fără să-și ia ochii de la comandant. La stînga, malul se retrăgea și se abătea spre vest. Avionul depăși promontoriul ondulat și lung, acoperit cu palmieri, și în clipa aceea se așternu brusc tăcerea. Motoarele se opriseră. Numai cel din stînga mai detună de cîteva ori; în fața aripilor se zbăteau palele elicelor, vrînd parcă să-i prevină că nu mai pot menține nava în aer.
— Vom sări pe rînd, pe ușa din stînga. Emelianov, fii gata! spuse Serghievski. Împinse manșa înainte și conduse aparatul masiv în jos, pe o linie ușor înclinată, încercînd să amîne cît mai mult aterizarea și, în același timp, să evite pierderea de viteză ce putea deveni fatală.
Într-o tăcere înfricoșătoare avionul cobora legănîndu-se. La dreapta se înălțau piscurile înverzite ale munților. Încă puțin și metalul strălucitor al minunatei păsări va fi sfîrtecat, fărîmat în bucăți informe, împreună cu trupurile piloților. Dar echipajul avionului, fără a sufla o vorbă, cu respirația tăiată, aștepta, neputîndu-se decide să se despartă de minunata mașină, cu nădejdea în măiestria pilotului. Iar Serghievski, după ce dăduse acest ordin, aproape că nu se mai gîndea la oameni, ci cum să salveze avionul și încărcătura lui. Două, trei secunde — pămîntul se apropia… Pilotul observă deodată un liman mic și liniștit, pe care niște promontorii împădurite îl fereau de valuri. Hotărîrea fu luată într-o clipă: un viraj, o înclinare și mai mare a avionului în jos și pămîntul începu să-i gonească în întîmpinare…
Serghievski smuci brusc manșa spre el, ca și cînd ar fi strîns frîul unui cal ascultător. Giganticul aparat se dresă. Cu trenul de aterizare escamotat atinse păduricea scundă de pe țărm, în vaietul arborilor care trosneau și se frîngeau. Pasărea de argint, sleită de puteri, îi mototoli ca pe niște fire de iarbă, se prăvăli greoi în apa golfului și începu să lunece, împroșcînd stropi în dreapta și-n stînga. Mai alergă vreo 150 de metri și se opri aproape de malul celălalt, înalt. În ultima clipă de zbor, Serghievski mai avusese timpul să scoată trenul de aterizare, ca să folosească cele mai mici posibilități de a frîna inerția navei grele. Manevra reușise: enormul aparat se culcase pe apa străvezie și albastră ca cerul, puțin plecat pe aripa din dreapta.
Avionul se mai legăna și zvîcnea în clipa cînd piloții ieșiră pe aripă. Serghievski simți cum i se ia ca o piatră de pe suflet povara apăsătoare a răspunderii. Întinse brațele, bucurîndu-se de soarele orbitor, de apa îmbietoare și de vegetația năvalnică a tropicelor. Sub avion, apa nu era mai adîncă de trei metri; roțile trenului de aterizare se proptiseră în nisipul unui banc. Cabina ermetică nu lăsa ca apa să pătrundă, iar spărtura din bot era deasupra nivelului de plutire al avionului.
— Bine ați venit, tovarăși! exclamă cu bucurie Serghievski. E adevărat că n-am ajuns chiar la destinație, dar nu-i nici o nenorocire. Putea să fie mai rău. Sîntem undeva în Florida…
Arșița, formele bizare ale plantelor necunoscute trădau o regiune din sudul îndepărtat.
Toate cîte se întîmplaseră în ultimele 24 de ore li se păreau acum un vis de-o clipă.
— Ei, Robinsonilor, să facem o revizie avionului și să tragem un pui de somn. Vă sfătuiesc să vă dezbrăcați, ca să nu fierbeți în salopetă.
Serghievski se consultă cu mecanicul și cu pilotul secund și hotărî ca, după ce se vor odihni, să rezeme coada și aripa dreaptă în niște prăjini: aparatul trebuia împiedicat să se afunde în nisip, în timpul refluxului.
Soarele de amiază încingea avionul, făcîndu-l să sclipească orbitor. Aviatorii ieșiră din nou afară, ca să mai răsufle. Radiotelegrafistul rănit se simțea mai bine; fu așezat în curentul dintre două ferestre deschise.
Aviatorii desfăcură o barcă de cauciuc pliantă, ca să meargă la mal și să caute prăjini. Serghievski lăsă un mitralior de pază în avion și, de pe aripa stingă ridicată, examină golful, alegînd arborii cei mai potriviți.
Oglinda netulburată a limanului avea forma unei inimi. În mijlocul unui promontoriu se înălța o stîncă abruptă, acoperită cu palmieri subțiri și încovoiați. La dreapta, promontoriul, ca o gheară, era acoperit cu arbori ampenați, plini de flori albe. Prin vegetația promontoriu— lui se deschidea acum un drum lat, tăiat de avionul lor. Vîrfurile rupte, arborii smulși din rădăcini, trunchiurile frînte de curînd, azvîrlite la marginea apei, atraseră atenția lui Serghievski. „Mult material de stîlpi am mai pregătit”, constată pilotul, înveselit. Frînturi de lemn ajunseseră pînă aproape de malul celălalt al limanului, atît de puternică fusese izbitura avionului și rezistența corpului său. „