— Dacă n-ar fi fost acest gard elastic… rosti, fara sa vrea, cu voce tare Serghievski și, fără a-și mai termina gîndul, se uită la malul opus, unde aparatul cu aripi lungi s-ar fi făcut fără doar și poate țăndări.
Aviatorii se urcară în barcă, navigînd încet pe apa ca oglinda, care se-ncrețea parcă în silă. Acolo unde se îngrămădeau în apa străvezie bucăți de arbori cu un zăhat întreg de lemn deasupra, un spectacol nemaivăzut, de neuitat, apăru în fața ochilor uimiți ai aviatorilor.
Prin apa albăstruie, nisipul neted de pe fund avea o culoare brună, monotonă. Deasupră-i, în razele ce răzbăteau în apă, unduiau în toate direcțiile, împletindu-se și amestecîndu-se, șuvițe siniiii, aurii, purpurii.
O ridicătură mică de pe fund, prinsă sub grămada de așchii, era tivită de un semicerc vioriu, în mijlocul căruia se învolburau pete de un albastru pur sau aurii. Din cînd în cînd, între aur și albastru ondulau șuvițe purpurii sau verzi ca smaraldul. Această nemaipomenită simfonie de culori juca, strălucea, se-învolbura, se prelingea, fascinînd ochii cu farmecul ei aproape hipnotic.
Uluiți de nemaivăzuta priveliște, aviatorii nu-și puteau lua ochii de la fenomen. Într-un tîrziu, Serghievski, cu un gest hotărît, îndreptă barca spre viitoarea aurie.
În stînga, două crengi rupte, proiectate în adîncime, se înfipseseră aproape vertical în nisip: și în jurul lor șerpuiau șuvițele aurii și azurii, deși mai înguste și mai străvezii ca primele.
În văzduh plutea mireasma dulce a unor arbori necunoscuți, întărindu-i în credința că trăiesc un basm. În acest colțișor al limanului culorile apei erau mai opales— cente, mult diluate, dar la fel de pure: aur, purpură, albastru.
Serghievski și tovarășii lui intrară în apa mică de lîngă mal și începură să aleagă bucățile de lemn mai potrivite pentru stîlpi de susținere. Trunchiurile nu erau mai groase de șase-șapte centimetri în diametru, lemnul însă era compact și greu; inima lemnului, de un brun închis, era tivită la margine cu un cerc aproape alb.
Mecanicul găsi un trunchi crăpat în două și-l cufundă, din curiozitate, în apă. În primele două-trei minute se răspîndi încet un nouraș albăstrui, opalescent, mai puțin vizibil; apoi, însă, de la trunchi începură să țîșnească mici șuvițe în toate culorile curcubeului.
Va să zică, asta era explicația minunatelor culori din apa— golfului: țăndările unui arbore necunoscut. Serghievski privea cu atenție malul, căutînd să-și întipărească în memorie contururile arborilor. Ramurile lor, larg răsfirate, frunzișul ampenat și ciorchinele de flori albe nu aveau nimic deosebit.
Deodată, de după bancul de nisip din gura limanului, se auzi un zgomot slab, dar clar, care nu putea fi confundat cu nici un altuclass="underline" un motor! Huruitul îndepărtat, egal și puternic, se apropia fără doar și poate de liman.
— La avion! Repede! strigă Serghievski.
De pe aripa stîngă, care domina apa, se vedeau valurile, rostogolindu-se ritmic pe mal. Ocolind promontoriul dinspre est, o șalupă cenușie despică deodată apa lină cu dîra înspumată a elicei sale. Prova, ridicată mult deasupra apei, se legăna ușor; sub ea, o pată neagră: părțile metalice ale proiectoarelor și gurile de foc scînteiau cu un luciu mat.
Șalupa viră, motoarele încetară să mai uruie și micul vas lunecă spre avion. La provă răsăriră siluetele masive ale unor marinari grăniceri, în tunici albe, dar cu șorturi comode, ce păreau o ușuratică nesocotire a austerității impuse de regulament uniformei militare.
Nu se lungiră mult la vorbă și șalupa dispăru la fel de repede cum apăruse. Scurt timp după aceasta, două hidroavioane mici și scurte amerizară greoi pe apa unui golf mare, situat la un kilometru mai spre vest de „limanul curcubeului”. Rănitul și o parte din încărcătură fură transportați pe hidroavioane, iar în rezervoarele aparatului sovietic se turnară două tone de benzină. Le mai rămînea să aștepte două vase, care să remorcheze în timpul refluxului hidroavionul din limanul cel mic și să-l scoată printre stînci în larg.
Amurgului scurt îi urmă o beznă de nepătruns. Serghievski își zise că trebuie să ia o mostră din lemnul acela miraculos; altfel, tot ce văzuse în golf ar părea un simplu vis. Așteptînd să răsară luna, pilotul se așeză pe aripa dreaptă' a avionului și văzu deodată, nespus de clar, o aureolă viorie răspîndindu-se în apa din jurul stîlpilor pe care se sprijineau aripa și coada avionului. Uimit la culme de noua minune a limanului, pilotul privi spre pădurea sfîrtecată de avion. În apa întunecată, o pată strălucitoare, albastră ardea acum acolo unde, ziua, se fugăriseră șuvițele șerpuitoare de curcubeu.
Serghievski coborî în barcă și vîsli spre pata de lumină. În jurul țăndărilor de lemn apa părea un nor de gaze albastre luminiscente, care arunca reflexe argintii pe fața și pe mîinile lui Serghievski. Lumina degajată de apă era suficientă ca să se orienteze și pilotul culese la repezeală cîteva bucăți de lemn, fără a uita să ia cu dînsul și cîteva crăci cu frunze și flori.
Cît timp dură remorcarea avionului, Serghievski nu avu chef de discuții, dar mai apoi, cînd „limanul curcubeului” rămase în urmă, pilotul nu reuși să afle nici o explicație logică nedumeririlor lui. Arborele cu pricina era cunoscut localnicilor sub numele de „pomul dulce”. Era destul de rar prin partea locului și nimeni nu auzise ca lemnul lui să aibă proprietăți miraculoase.
O dată cu refluxul, nava de argint fu scoasă încet și cu băgare de seamă în largul mării calme și huruitul motoarelor cutremură țărmul liniștit al tropicelor.
„Albatrosul” părăsi pentru totdeauna limanul fermecat, transportînd înapoi, peste ocean, pumnul de oameni căruia îi fusese dat să vadă una dintre minunile nebănuite ale naturii.
Profesorul Kondrașev întoarse fotoliul spre Serghievski, care intra în laborator și îi întinse, fără un cuvînt, un stativ cu eprubete, pe fundul cărora zăceau bucățele din miraculosul lemn adus de pilot.
În apă jucau și licăreau șuvițe și nourași galbeni, purpurii și albaștri, care se preschimbau din cînd în cînd într-un galben-verzui sau într-un albastru și mai viu.
— Seamănă cu limanul dumitale? întrebă zîmbind profesorul.
— Nu prea. Aviatorul nu glumea. Culorile și luminis— cența erau mult mai vii.
— A, firește! exclamă Kondrașev. Limanul avea apă de mare. Și, cu o pipetă, picură în eprubetă cîțiva stropi dintr-o soluție. Albastrul se întunecă deodată și, din străveziu, deveni aproape impenetrabil pentru ochi, în timp ce nourașii galbeni aveau reflexe aurii-roșcate.
Profesorul explică:
— Adăugirea în apa dulce a unei mici cantităti de substanțe alcaline mărește brusc proprietatea lemnului de a colora apa. Dar aceasta nu este o vopsea, ci o substanță deosebită, pe care știința încă n-o cunoaște. Proprietățile ei — luminiscența și opalescența — pot fi foarte prețioase. Am reușit să identific arborele: se înrudește cu nucul cenușiu obișnuit, dar este un strămoș al acestuia și se numește Eisenhart. Această specie a apărut acum cel puțin 60 000 000 de ani. Astăzi, îl găsești foarte răs— pîndit în sudul Statelor Unite, sub forma unui arbust, și nu mai are miraculoasele proprietăți: probabil că a degenerat din cauza mediului nefavorabil. Numai în sudul Mexicului, în peninsula Yucatan și, foarte rar, pe meleagurile unde ați fost dumneavoastră, acest Eisenhart s-a păstrat sub forma unui arbore mic, la fel ca în epocile arhaice ale existenței sale. După cum știi, este înzestrat cu proprietăți deosebite; ei bine, acesta este acel „coatl” al aztecilor sau „arborele vieții” al învățaților din evul mediu. Dumitale, dragul meu, îți revine onoarea de a fi descoperit, mai bine zis redescoperit, această prețioasă plantă.